Această carte a lui Grid Modorcea are ca pretext dezvăluirea pentru public a unor documente rămase de la regizorul Ion Popescu Gopo şi pe care Arhiva Naţională de Filme le-a achiziţionat de la văduva regizorului în 2001. Ce a scris însă Grid Modorcea devine cu totul altceva.Prima eroare a autorului este de a considera în mod constant mapele lui Gopo un „jurnal” aranjat în ordine cronologică (p. 244), de parcă regizorul nu ar fi putut insera desene vechi mai târziu, şi de aceea Grid Modorcea îşi permite o mulţime de speculaţii vulgar-sociologizante nefondate. Ca să înţelegem cartea la prima vedere, cel mai simplu ar fi să-l cităm pe autor în privinţa intenţiilor sale. În acest sens mi se par semnificative trei pasaje din lucrarea lui Grid Modorcea: „Prin toată analiza Mapelor cu desene nu facem altceva decât să traducem în cuvinte Privirea lui Gopo, să-i povestim ideile.” (p. 192), respectiv, „Ţara atât de cinematografică a poveştilor lui Creangă suportă orice fel de actualizări. Am putea-o numi Creangoland, căci humuleşteanul este un fel de Disney avant la lettre.” sau „Goya i-ar fi putut inspira cineastului nostru...” (p. 65). Ei bine, autorul îşi permite orice, pentru că el îşi închipuie că „ţara atât de cinematografică... suportă orice”! Dacă pentru el Ion Creangă e un Disney avant la lettre şi trebuie să acceptăm fără nici o justificare formularea „Creangoland”, atunci înseamnă că Grid Modorcea e un Erasmus din Rotterdam şi să facem elogiul nebuniei. Cu alte cuvinte autorul nu numai că ne povesteşte ideile lui Gopo, dar comentează şi ideile pe care acesta le-ar fi putut avea. Avem oare de a face cu o carte SF sau de critică cinematografică?
De fapt, analiza lui Grid Modorcea are trei calităţi esenţiale. Este în primul rând proletcultistă, căci pretinde că ne „povesteşte ideile” lui Gopo (vezi şi p. 230, unde pretinde că Gopo „predă“ lecţii prin desenele sale). Această viziune e completată de cea protocronistă. Poate că am fi putut accepta că Gopo i-ar fi anticipat într-un fel pe Hanna şi Barbera cu The Flinstones (p. 101), dar a pretinde că Gopo ar fi avut în minte un film precum Jurassic Park e deja prea mult: „Indiscutabil ca Gopo a intenţionat să realizeze un astfel de film antespielbergian, dovadă că acest ciclu de desene continuă cu noi surprize…” (p. 180). Conform logicii simpliste a lui Grid Modorcea, lui Ion Popescu Gopo i-ar putea fi atribuite nu numai pretinse merite protocroniste, ci şi blamabile imitaţii. Astfel, pentru că a utilizat dinozauri în 7 arte, un Modorcea răutăcios ar putea afirma că Gopo l-ar fi copiat pe Winsor McCay, unul din pionierii animaţiei, autor al desenului animat Gertie the Dinosaur (1914). Dar Grid Modorcea, în ciuda unei scurte şi bruşte incursiuni în animaţia românească, dovedeşte în această carte că este străin şi imun la arta desenului animat.
Nu în ultimul rând, „analiza” lui Modorcea are un insuportabil iz psihiatric. El găseşte mereu la Gopo „obsesii” (p. 157 et passim); în plus, inventează forţat termeni şi sintagme precum „creangopoid” (p. 66), „glume gopoide” (p. 99) sau „imaginaţie omuleţoidă” (p. 244). Iniţial sufixul „-oid” a avut circulaţie exclusiv clinică şi a fost alăturat de psihiatri cuvintelor precum „schizofrenic” indicând un tip cu tendinţe de schizofrenie. De aceea, suntem de părere că, înainte de a utiliza asemenea termeni pentru Gopo şi Creangă, autorul ar face bine să-i încerce asupra sa. E clar că el are mania (ca să nu spunem obsesia) de a crea cuvinte. Poate am fi acceptat unele creaţii lexicale modorciene cum ar fi „gopodopere” (p. 121) dar ce ne facem cu prolificul autor, căci ne bombardează în această carte şi cu „Gopoland” (p. 29), „Gopuleţ” (p. 77), pe lângă „creangopoid” (p. 66) şi celelalte?! De aici până la atribuirea unei poetici simpliste lui Gopo şi jignirea tinerilor regizori de azi un este decât un pas: „Aşadar, poetica lui Gopo se bazează pe relaţia scenariu-conţinut-public, identificând calitatea unui film cu specificul naţional. Mă gândesc dacă o asemenea poetică mai e actuală azi, dacă măcar unul din cineaştii noii generaţii, generaţia Fuck You, mai poate crede în ea, dacă specificul naţional nu este un concept la fel de decadent în era globalizării, aşa cum era arta abstractă în era comunistă!” (p. 98). Pentru că Grid Modorcea abordează pe larg artele plastice (vezi referirile in extenso la Brâncuşi, Bosch, Goya etc.!) în această carte care pretinde că se ocupă despre animaţie, ne putem întreba cu groază cum ar fi „povestit” criticul ideile autorului „Gânditorului de la Hamangia” sau autoportretul lui Van Gogh fără o ureche!
Este indecent şi de-a dreptul injurios şi nepermis să speculezi fără şir pe seama lui Creangă, Brâncuşi, Constantin Antonovici, Francis Ford Coppola (despre un film neterminat atunci când Modorcea îşi concepea cartea şi pe care, evident, acesta nu l-a putut vedea!), Eminescu, Shakespeare, Angelopoulos, Paradjanov, Vighen Chaldranian (doar fiindcă autorul fusese cu un an înainte la Zilele Filmului Armean, astfel încât nu face decât să dezvăluie ce filme a mai văzut în ultima vreme!), Fellini, Greenaway, Hyeronimus Bosch, Bruegel, Goya etc. În plus, Grid Modorcea se autocitează prea de multe ori fără sfială: „Despre toate acestea am scris pe larg în volumul Miturile româneşti şi arta filmului (1979)” (p. 68), „Povestea acestei lăzi [a lui Eminescu, n.n.] am descris-o în cartea Magul călător.” (p. 117) etc.
Abandonând încercarea de a înţelege ce a vrut să ne povestească Grid Modorcea despre desenele lui Gopo, suntem nevoiţi să ne minunăm de stilul său. La Grid Modorcea, şi îmbinările de cuvinte sunt de-a dreptul „năucitoare” (p. 57), ca să-l cităm din nou pe autor: „privirea sufletului” (p. 17), „sfera presei” (p. 19), „rădăcina principală” (p. 64), „creator integralist” (p. 76), „semne comice” (p. 77), „calota creierului” (p. 84), „mecanism ciudat în capul căruia colcăie pagini” (p. 155), „starea de amiciţie” (p. 157), „mecanismul unei înghiţiri planetare” (p. 167), „sfredel victorios” (p. 193), „imagine perlpex-corozivă” (sic!, p. 219) sau „implementarea florii in căuşul lunii” (p. 264). Rezultă astfel pleonasme: „perspectiva… în conturarea unui Weltschauung” (p. 20, Weltschauung în germană înseamnă „privire înspre lume”), „o viaţă nu prea longevivă” (p. 151), „absurdul lor logic” (p. 165), şi „Privirea… vede” (p. 265), invenţii lexicale nefericite: „istoria încalţămintelor” (p. 83, un plural pentru un substantiv colectiv, fără plural!), „porculeţ” (p. 105, un nou diminutiv creat de autor), „muştile” (p. 227, în loc de „muştele”). Constatăm şi că autorul nu ştie că paragraf nou se utilizează atunci când începe o idee nouă, astfel încât la el paragrafele încep cam aşa: „La fel de obsesivă este şi tentaţia artistului de a reveni la crochiul clasic” (p. 157). Să mai adăugăm celelalte tipuri de erori (în afara celor de tipar şi a inconsecvenţelor privind grafia unor nume străine)?! Ei bine, autorul scrie „Yorik” (în loc de „Yorick”, (p. 233), iar Pantelis Voulgaris este considerat „tânărul regizor” (p. 11), deşi acesta avea 68 de ani în anul 2008, al publicării cărţii!. Oare acest autor febril reciteşte ce a pus pe hârtie, pentru a putea avea pretenţia ca şi alţii să citească?
Ce îi mai reuşeşte prolificului Grid Modorcea în această carte? Ei bine, autorul ne dovedeşte că nu a văzut sau nu-şi aminteşte filme ale lui Gopo precum O poveste obişnuită / O poveste ca-n basme, De-aş fi Harap Alb sau Maria-Mirabela. Reproducerea subiectului acestora sau referirile la ele sunt demne de un elev leneş. Astfel, din pretinsa analiză a operei lui Ion Popescu Gopo lipsesc conexiunile normale şi necesare, în schimb avem parte de cele „năucitoare”.
Până la urmă, ajungem la concluzia că Grid Modorcea bate câmpii fără graţie şi devenim fără voie martori ai revelaţiilor sale turistice la Roma (p. 78), Barcelona (p. 155) sau Madrid (pp. 274-275): „Şi această părere mi s-a confirmat de curând, când am avut şansa să vizitez muzeul Prado, unde este expus faimosul triptic Grădina plăcerilor al lui El Bosco, aşa cum îl supranumesc spaniolii pe Bosch, care a fost favoritul regelui Filip al II-lea.” Să ne mai întrebăm ce legătură cu Gopo cu faptul că El Bosco era favoritul lui Filip al II-lea? E inutil. Putem accepta asemeni autorului că „Ţara atât de cinematografică... suportă orice” sau să considerăm această carte un atentat la integritatea pădurilor româneşti. Copacii patriei merită o soartă mai bună decât să devină hârtie pentru cărţi „năucitoare” sau „pagini care colcăie”, ca să-l cităm din nou pe Grid Modorcea. Pe de altă parte, evident, am fi putut să-l aniversăm în 2008 pe Gopo decent, fără să-i oferim lui Grid Modorcea un spectacol de exhibiţionism.
Ne cerem scuze că în loc de recenzie a ieşit o antologie de perle ale unui individ lovit de damblaua scrisului. Din păcate, având în vedere faptul că este vorba de a 60-a operă a lui Grid Modorcea, trebuie să-i luăm boala în serios. Sperăm că, până la urmă, această cronică măcar semnalează cum nu trebuie scrisă o carte şi, în al doilea rând, că responsabilii Centrului Naţional al Cinematografiei ar trebui mai întâi să citească volumele cărora le acordă sprijin financiar pentru tipărire.
De fapt, analiza lui Grid Modorcea are trei calităţi esenţiale. Este în primul rând proletcultistă, căci pretinde că ne „povesteşte ideile” lui Gopo (vezi şi p. 230, unde pretinde că Gopo „predă“ lecţii prin desenele sale). Această viziune e completată de cea protocronistă. Poate că am fi putut accepta că Gopo i-ar fi anticipat într-un fel pe Hanna şi Barbera cu The Flinstones (p. 101), dar a pretinde că Gopo ar fi avut în minte un film precum Jurassic Park e deja prea mult: „Indiscutabil ca Gopo a intenţionat să realizeze un astfel de film antespielbergian, dovadă că acest ciclu de desene continuă cu noi surprize…” (p. 180). Conform logicii simpliste a lui Grid Modorcea, lui Ion Popescu Gopo i-ar putea fi atribuite nu numai pretinse merite protocroniste, ci şi blamabile imitaţii. Astfel, pentru că a utilizat dinozauri în 7 arte, un Modorcea răutăcios ar putea afirma că Gopo l-ar fi copiat pe Winsor McCay, unul din pionierii animaţiei, autor al desenului animat Gertie the Dinosaur (1914). Dar Grid Modorcea, în ciuda unei scurte şi bruşte incursiuni în animaţia românească, dovedeşte în această carte că este străin şi imun la arta desenului animat.
Nu în ultimul rând, „analiza” lui Modorcea are un insuportabil iz psihiatric. El găseşte mereu la Gopo „obsesii” (p. 157 et passim); în plus, inventează forţat termeni şi sintagme precum „creangopoid” (p. 66), „glume gopoide” (p. 99) sau „imaginaţie omuleţoidă” (p. 244). Iniţial sufixul „-oid” a avut circulaţie exclusiv clinică şi a fost alăturat de psihiatri cuvintelor precum „schizofrenic” indicând un tip cu tendinţe de schizofrenie. De aceea, suntem de părere că, înainte de a utiliza asemenea termeni pentru Gopo şi Creangă, autorul ar face bine să-i încerce asupra sa. E clar că el are mania (ca să nu spunem obsesia) de a crea cuvinte. Poate am fi acceptat unele creaţii lexicale modorciene cum ar fi „gopodopere” (p. 121) dar ce ne facem cu prolificul autor, căci ne bombardează în această carte şi cu „Gopoland” (p. 29), „Gopuleţ” (p. 77), pe lângă „creangopoid” (p. 66) şi celelalte?! De aici până la atribuirea unei poetici simpliste lui Gopo şi jignirea tinerilor regizori de azi un este decât un pas: „Aşadar, poetica lui Gopo se bazează pe relaţia scenariu-conţinut-public, identificând calitatea unui film cu specificul naţional. Mă gândesc dacă o asemenea poetică mai e actuală azi, dacă măcar unul din cineaştii noii generaţii, generaţia Fuck You, mai poate crede în ea, dacă specificul naţional nu este un concept la fel de decadent în era globalizării, aşa cum era arta abstractă în era comunistă!” (p. 98). Pentru că Grid Modorcea abordează pe larg artele plastice (vezi referirile in extenso la Brâncuşi, Bosch, Goya etc.!) în această carte care pretinde că se ocupă despre animaţie, ne putem întreba cu groază cum ar fi „povestit” criticul ideile autorului „Gânditorului de la Hamangia” sau autoportretul lui Van Gogh fără o ureche!
Este indecent şi de-a dreptul injurios şi nepermis să speculezi fără şir pe seama lui Creangă, Brâncuşi, Constantin Antonovici, Francis Ford Coppola (despre un film neterminat atunci când Modorcea îşi concepea cartea şi pe care, evident, acesta nu l-a putut vedea!), Eminescu, Shakespeare, Angelopoulos, Paradjanov, Vighen Chaldranian (doar fiindcă autorul fusese cu un an înainte la Zilele Filmului Armean, astfel încât nu face decât să dezvăluie ce filme a mai văzut în ultima vreme!), Fellini, Greenaway, Hyeronimus Bosch, Bruegel, Goya etc. În plus, Grid Modorcea se autocitează prea de multe ori fără sfială: „Despre toate acestea am scris pe larg în volumul Miturile româneşti şi arta filmului (1979)” (p. 68), „Povestea acestei lăzi [a lui Eminescu, n.n.] am descris-o în cartea Magul călător.” (p. 117) etc.
Abandonând încercarea de a înţelege ce a vrut să ne povestească Grid Modorcea despre desenele lui Gopo, suntem nevoiţi să ne minunăm de stilul său. La Grid Modorcea, şi îmbinările de cuvinte sunt de-a dreptul „năucitoare” (p. 57), ca să-l cităm din nou pe autor: „privirea sufletului” (p. 17), „sfera presei” (p. 19), „rădăcina principală” (p. 64), „creator integralist” (p. 76), „semne comice” (p. 77), „calota creierului” (p. 84), „mecanism ciudat în capul căruia colcăie pagini” (p. 155), „starea de amiciţie” (p. 157), „mecanismul unei înghiţiri planetare” (p. 167), „sfredel victorios” (p. 193), „imagine perlpex-corozivă” (sic!, p. 219) sau „implementarea florii in căuşul lunii” (p. 264). Rezultă astfel pleonasme: „perspectiva… în conturarea unui Weltschauung” (p. 20, Weltschauung în germană înseamnă „privire înspre lume”), „o viaţă nu prea longevivă” (p. 151), „absurdul lor logic” (p. 165), şi „Privirea… vede” (p. 265), invenţii lexicale nefericite: „istoria încalţămintelor” (p. 83, un plural pentru un substantiv colectiv, fără plural!), „porculeţ” (p. 105, un nou diminutiv creat de autor), „muştile” (p. 227, în loc de „muştele”). Constatăm şi că autorul nu ştie că paragraf nou se utilizează atunci când începe o idee nouă, astfel încât la el paragrafele încep cam aşa: „La fel de obsesivă este şi tentaţia artistului de a reveni la crochiul clasic” (p. 157). Să mai adăugăm celelalte tipuri de erori (în afara celor de tipar şi a inconsecvenţelor privind grafia unor nume străine)?! Ei bine, autorul scrie „Yorik” (în loc de „Yorick”, (p. 233), iar Pantelis Voulgaris este considerat „tânărul regizor” (p. 11), deşi acesta avea 68 de ani în anul 2008, al publicării cărţii!. Oare acest autor febril reciteşte ce a pus pe hârtie, pentru a putea avea pretenţia ca şi alţii să citească?
Ce îi mai reuşeşte prolificului Grid Modorcea în această carte? Ei bine, autorul ne dovedeşte că nu a văzut sau nu-şi aminteşte filme ale lui Gopo precum O poveste obişnuită / O poveste ca-n basme, De-aş fi Harap Alb sau Maria-Mirabela. Reproducerea subiectului acestora sau referirile la ele sunt demne de un elev leneş. Astfel, din pretinsa analiză a operei lui Ion Popescu Gopo lipsesc conexiunile normale şi necesare, în schimb avem parte de cele „năucitoare”.
Până la urmă, ajungem la concluzia că Grid Modorcea bate câmpii fără graţie şi devenim fără voie martori ai revelaţiilor sale turistice la Roma (p. 78), Barcelona (p. 155) sau Madrid (pp. 274-275): „Şi această părere mi s-a confirmat de curând, când am avut şansa să vizitez muzeul Prado, unde este expus faimosul triptic Grădina plăcerilor al lui El Bosco, aşa cum îl supranumesc spaniolii pe Bosch, care a fost favoritul regelui Filip al II-lea.” Să ne mai întrebăm ce legătură cu Gopo cu faptul că El Bosco era favoritul lui Filip al II-lea? E inutil. Putem accepta asemeni autorului că „Ţara atât de cinematografică... suportă orice” sau să considerăm această carte un atentat la integritatea pădurilor româneşti. Copacii patriei merită o soartă mai bună decât să devină hârtie pentru cărţi „năucitoare” sau „pagini care colcăie”, ca să-l cităm din nou pe Grid Modorcea. Pe de altă parte, evident, am fi putut să-l aniversăm în 2008 pe Gopo decent, fără să-i oferim lui Grid Modorcea un spectacol de exhibiţionism.
Ne cerem scuze că în loc de recenzie a ieşit o antologie de perle ale unui individ lovit de damblaua scrisului. Din păcate, având în vedere faptul că este vorba de a 60-a operă a lui Grid Modorcea, trebuie să-i luăm boala în serios. Sperăm că, până la urmă, această cronică măcar semnalează cum nu trebuie scrisă o carte şi, în al doilea rând, că responsabilii Centrului Naţional al Cinematografiei ar trebui mai întâi să citească volumele cărora le acordă sprijin financiar pentru tipărire.
Grid Modorcea - Privirea lui Gopo: o călătorie catoptrică în laboratorul artistului
Editura Axioma Print, Bucureşti, 2008, 313 pag.
[Eugen Popescu]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu