Întâlniri seducătoare (1998)

Termenul de „personalitate” îşi domină definiţia prin 1001 de faţete viciate de propria-i etimologie – persona (masca actorului). „Personalitatea constă în cele mai importante lucruri pe care le putem spune despre o persoană, lucruri care ne vor face să o urâm sau s-o iubim” – ca o expoziţie de convalescenţe, metehne şi virtuţi din care decupăm poveşti de îmblânzit viaţa.

Interviul este o formă instigatoare în propria definire a personalităţii. Ca un condamnat la moartea tăcerii, interlocutorul este obligat să-şi salveze pielea nepictată de vizibil, picurându-şi pigmenţi coloraţi în cuvintele scăpate de sub paza lucidităţii.
Întâlniri seducătoare (Ed. Silex, 1998) este o carte de interviuri extrase de Adina Darian de-a lungul timpului din diverse întâlniri, ca un fel de suveniruri delicate, dar nepriceput ambalate. Sunt incluse în acest volum 30 de întâlniri sub forma unor interviuri incluse într-o poveste , un fel de film în film, ecran global în ecran personal; întâlniri, destine, întâmplări – personaje, nume, oameni – cuvinte, titluri, declamaţii – secunde, zile, priviri - toate trecute, toate înrămate, toate păstrate într-o formă rigidă, artificială, pliate pe doctrina timpului în care au fost realizate, conturând şi personalitatea autoarei.
Kirk Douglas, cinci zile în România (Bucureşti, aprilie 1966) este prima întâlnire, primul intervievat; urmează întâlnirea cu grupul principal de cineaşti din Steaua fără nume: Henri Colpi, Al. Mirodan, Marina Vlady, Claude Rich (Braşov, mai 1965) - întrebări şcolăreşti sau poate înadins aşa formulate; compoziţie neorealistă cu De Sica (Bucureşti, decembrie 1971); întrebări între provă şi pupă pentru Peter Gilmore, uitatul navigator Onedin (Bucureşti, decembrie 1979); aplauze pentru longevitalitatea unei mari actriţe – Silvia Dumitrescu Timică (Bucureşti, aprilie 1982); poveste despre supravieţuirea independenţei în jungla hollywoodiană cu Alan J. Pakula (Bucureşti, iulie 1983); mărturiile Lidiei Şukşina stenozate de emoţionalul maladiv rusesc (Bucureşti, decembrie 1981); travelling prin camerele minuscule din apartamentului lui Jacques Prévert (Paris, noiembrie 1967); explozia inconsistentă numită Nathalie Delon (Paris, noiembrie 1967); efervescentul Philippe Avron, supremul Fifi-înaripatul, personajul de bază al euforiei adolescentine a părinţilor noştri, acum acoperit de obscuritate (Paris, noiembrie 1967); intersecţie cu Macha Méril, un fost “farmec slav” din filmele unor Roger Vadim, Jean-Luc Godard, Claude Lelouch, Luis Buñuel sau André Cayatte (Paris, noiembrie 1967); „Domnule Godard, de ce filmaţi?”, „Nu am prieteni. De aceea filmez. Să am cui da bună dimineaţa” (Paris, decembrie 1967, mai-iunie 1968); replici cu Michel Cournot, un fost intransingent critic de film, inert ca regizor (Paris, noiembrie 1967, Paris, iunie 1968); „privirea” lui Lindsay Anderson (Londra, septembrie 1969); raid ca martor prin studioul londonez Pinewood la filmările unui Sherlock Holmes, acum (atunci) în regia lui Billy Wilder (Londra, septembrie 1969) sau a altor filme britanice (Londra, noiembrie 1969); fotografie fixă cu Henri Cartier-Bresson (Paris, noiembrie 1969); arabescuri cu Claudia Cardinale (Roma, decembrie 1969); mitologie felliniană (Roma, decembrie 1969); convorbiri sobre cu scenariştii Eduardo De Filippo (Napoli, decembrie 1971) şi Ugo Pirro (Roma, octombrie 1972); secevenţe cu Hitchcock la British Film Theatre (Londra, decembrie 1973); joc de şah cu Satyajit Ray (New Delhi, ianuarie 1979; Calcutta, ianuarie 1985); metafore bengaleze cu Mrinal Sen (New Delhi, ianuarie 1985); în hol la Rockeffeler Plaza aşteptându-l pe Robert Redford (New York, mai 1980); impact britanic cu David Hemmings, starul din Blow Up, Barbarella sau Profondo Rosso, decedat (2003) pe platourile de filmare ale unui studiou bucureştean (Londra, aprilie 1981); „Bună seara, doamnă Bergman” (Londra, decembrie 1973); scurtă scuturare de mână cu Jean Renoir (Paris, decembrie 1969) – sunt tot atâtea întâlniri seducătoare pentru Adina Darian, dar pentru cititorii actuali impresia poate fi alta, de mici povestiri ce păstrează farmecul unui jurnalism vetust, comod, convenţional, dar plin de glamour pe copertă.

Adina Darian - Întâlniri seducătoare
Ed. Silex, Bucureşti, 1998

[Paul S. Odhan]

Mirajul statuetei de aur. Oscar 55 (1985)

Premiile Oscar şi-au gravat strălucirea atât de profund în atlasul iconologiei americane, încât dacă America ar avea destinul Titanicului, ar sclipi din adâncuri pentru a lumina mitologiile cinematografiei. Discuţiile despre criteriile acordării acestor premii sunt inutile. Cum un tablou scos la vânzare are nevoie de semnătura (autentică) a artistului, aşa şi un film hollywoodian are nevoie, cel puţin, de o nominalizare, pentru ca celebrul (şi conformistul, în opinia mea) Oscar să-şi bifeze conturul aurit pe afişe şi etichetele dvd-urilor.

Filmul american este devorat de prea multe obsesii artificiale, axate prea evident pe gloria mercantilităţii. Andre Malraux în studiul său „Psihologia filmului”, despica fronturile atmosferice, notând: „Cinematografia americană se ocupă înainte de orice (ceea ce este firesc dat fiind că ea este o industrie) de a perfecţiona capacitatea sa ca mijloc de divertisment şi distracţie”, iar întrebarea firească devine de ce să nu judecăm filmul american după propriul său criteriu suprem, Oscarul?

De la această interogaţie a pornit şi Adina Darian încercând să ne înlesnească dezvăluirea istoriei de celuloid a celei mai zbuciumate industrii. „Mirajul statuetei de aur. Oscar 55” (Editura Meridiane, 1985), deşi se opreşte precum deducem din titlu la o ediţie jubiliară, condensează istorio-matematic întreaga învolburare cinefilă, începută în 1929, continuă şi în prezent.

Adina Darian nu abordează contemplativ, sedusă de glamour-ul incontestabil al statuetei aurite, ci clasează cu un pulsatil simţ arheologic fiecare an al palmaresului, neocolind proiecţiile & confluenţele în viaţa socială. Prohibiţia şi regii bootleggers-ilor, crah-ul financiar al anilor 30, invazia nickelodeon-ului, apariţia sonorului – toate aceste pigmentări sociale ce-au influenţat temele ecranului construiesc soclul pe care s-a înălţat unchiul Oscar.

Prima festivitate de premiere a avut loc la 16 mai 1929, încununând filmele de limbă engleză care au rulat între 1 august 1927-1 august 1928 în perimetrul Los Angelesului, criteriu ce va rămâne valabil pănă la ediţia a 7a din 1934, când vor fi acceptate în competiţie doar premierele unui an (de la 1 ianuarie la 31 decembrie). Sistemul de votare s-a tot schimat în perioada de început, ca apoi să stabilească votanţii doar la membri AMPAS, iar din 1940 votul este secret. Din 1956 sunt acceptate în competiţie şi filmele de limbă străină. Din 1939 până în 1966 (cu o singură excepţie în 1957) s-a acordat separat Oscarul pentru cea mai bună imagine pentru filme alb-negru şi color.

Premianţii ediţiei 22 (1950)

Fiecare palmares anual este reprezentat cu informaţii filtrate din diverse surse, de la cele de tip hush! hush! (legendele sunt întreţinute de mişcările frauduloase ale faldurilor zvonului, nu?!), până la cele extrase din memoriile celor implicaţi în gloria circumscrisă aurului. Astfel aflăm că Hollywood-ul a repudiat gestului lui Ingrid Bergman care se refugiase în braţele Europei şi în inima unui regizor italian, Roberto Rossellini, părăsind o Americă ce-o adoptase şi o condusese spre gloria internaţională, şi ca o frondă de alcov, acelaşi Hollywood o invita pe prima soţie a lui Roberto Rossellini, Anna Magnani să acopere rolul principal al unei ecranizări după Tennessee Williams-Serafina din The Rose Tatoo, rol oscarizat în 1955 cu premiul pentru cea mai bună actriţă.

Afişul ediţiei 43 (1971)

Acest ecletism informaţional, cu confluenţe sociale şi estetice, cu pilde şi umori, evidenţiază toate tulburările şi emoţiile unei cinematografii supuse unor reguli prea stricte („Codul Hays”, aşa-zis cod al decenţei impus în 1921 şi abrogat abia în 1966), apoi dezavuate de generaţia „Marcuse”, dar mereu supuse malaxorului box-office-ului.

Dar graţia unui Premiu nu poate fi exclusă de niciun motiv, şi orice glorie se însumează declaraţiei lui Claude Lelouch: „Nimic nu e mai suspect decât un premiu şi nimic nu este mai plăcut decât să-l primeşti”.

Adina Darian - Mirajul statuetei de aur. Oscar 55 (1985)

Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, 368 pag.

[Paul S. Odhan]