Am mai scris despre volumele incluse în colecţia „Centenarul cinematografului românesc”, însă nu pot ocoli cartea criticului Dana Duma despre Ion Popescu Gopo, o lucrare exemplară dedicată unui cineast autohton major. Este cu atât mai important să oferim un model cu cât, în anii din urmă, au apărute nişte tentative rizibile de monografii abordând acelaşi regizor.
Spre deosebire de Grid Modorcea, a cărui lucrare a fost prezentată aici, Dana Duma chiar a văzut toate filmele lui Gopo (o condiţie, cred, imperios necesară pentru un monograf), ba chiar l-a cunoscut bine pe cineast. De altfel, primul capitol al volumului, „O legendă numită Gopo”, începe cu o emoţionantă amintire: ultima întâlnire a autoarei cu regizorului, într-o friguroasă zi de noiembrie a anului 1989; Gopo nu avea să mai prindă evenimentele din luna următoare. (În paranteză fie spus: recent, un fragment din această confesiune a fost utilizat, fără a-i fi precizată sursă, într-o producţie cu pretenţii de documentar, intitulată... Gopo, nume de legendă şi semnată de Manuela Hodor.)
„Din păcate, puţini îşi mai amintesc astăzi, chiar în România, de prestigiul mondial al cineastului Ion Popescu Gopo”, scrie Dana Duma în acelaşi capitol introductiv. Acum, după 15 ani şi la peste două decenii de la despărţirea de Gopo, ar cam fi timpul ca Ministerul Culturii şi Centrul Naţional al Cinematografiei să se ocupe de repunerea în circulaţie a filmografiei acestui mare cineast, care pentru mulţi se reduce la seria de animaţii cu omuleţul, dacă nu chiar la Scurtă istorie, scurtmetrajul care i-a adus filmului românesc cel dintâi „Palme d’Or”.
În 1990, la Festivalul Internaţional al Filmului de Animaţie Animafest (Zagreb), Gopo a fost omagiat ca „unul dintre ultimii mari” ai „artei a opta” (sau a „artei a şaptea bis”, cum mai este numită uneori animaţia, un gen cinematografic mult prea des bagatelizat). Peliculele regizorul român au reprezentat, într-adevăr, un moment de cotitură în istoria acestei arte. „Revoluţia gopiană a apărut la momentul potrivit”, afirmă criticul italian Giannalberto Bendazzi, iar Dana Duma ne prezintă competent şi convingător cum s-a ajuns la această revoluţie.
Născut în 1923 la Bucureşti, Ion Popescu (acronimul „Gopo” vine de la numele părinţilor săi, Olga GOrenko şi Constantin POpescu) îşi începe cariera ca desenator şi caricaturist, înainte de a se dedica animaţiei. Studiază la Academia de Arte din Bucureşti, fără s-o absolve vreodată, şi învaţă la Moscova să anime à la Disney. Influenţat de marele autor american, la începutul anilor ’50, el realizează câteva filmuleţe „marcate de maniheismul caracterelor şi de didacticism, impuse de estetica vremii”. Apoi... ecce homo! Iată ce-i declara Gopo, Danei Duma, într-un interviu din 1983: „În primele mele desene animate am încercat să-l imit pe Disney. Când am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe – nu, culoare – nu, gingăşie – nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul.” De aceea, cum evidenţiază criticul, „marea îndrăzneală a Scurtei istorii (1957) era, la vremea aceea, de ordin dramaturgic. (...) Gopo inventa un nou mod de naraţiune cinematografică în animaţie”.
Şi restul episoadelor din seria cu omuleţul propun spectatorilor „pasionante meditaţii despre destinul omului contemporan”. Criticul francez Michel Capdenac scria în 1980: „Omuleţul lui Gopo este mai puţin o caricatură şi mai mult o chintesenţă a omului cotidian şi etern, un amestec exploziv al acestor două aspecte”. Însă, la mijlocul deceniului şapte, „conştient de pericolul supralicitării formulei, Gopo va reforma încă o dată dramaturgia desenului animat”, abordând filmul-pilulă, caracterizat prin „simplificarea iconografică” şi „supremaţia ideii”. Apoi, în anii ’80 (aflăm dintr-un alt capitol), „el se dedică realizării unui ciclu de filme-şcoală menite să inventarieze principalele tehnici şi procedee, dar şi să valideze altele noi”.
Cu observaţia pertinentă că „Gopo are tendinţa de a trata personajul interpretat de actor ca pe un erou de desen animat”, Dana Duma deschide capitolul „Actorul şi animaţia: o aspiraţie de simbioză”. De pildă, cine mai ştie că regizorul a folosit tehnica stop-cadru denumită pixilation încă din 1961, în filmul său S-a furat o bombă? „Spirit nonconformist şi iscoditor, cineastul s-a apropiat de toate genurile şi speciile cu o mare voinţă de a ocoli clişeele şi căile bătătorite, de a aduce ceva nou şi, pe cât posibil, într-o nouă formă”, remarcă autoarea în capitolul „Lecturi nonconformiste”, în care prezintă adaptările după prozele lui Ion Creangă, de la De-aş fi... Harap-Alb (1965) până la Rămăşagul (1985) – o adaptare liberă după povestea Punguţei cu doi bani. Gopo a fost şi un pionier al filmului S.F. românesc, mai întâi în animaţie şi apoi în producţii live-action precum Paşi spre lună (1963), Faust XX (1966), Comedie fantastică (1975) sau Galax (1984). „Conştient că în condiţiile cinematografiei noastre n-ar putea atinge perfecţiunea efectelor speciale din peliculele hollywoodiene, Gopo recurge la soluţia parodierii”, procedând oarecum similar ca în cazul animaţiilor sale „anti-Disney”. După un capitol despre „Un Gopo mai puţin cunoscut” (cel din filmul de scheciuri De trei ori Bucureşti, din 1967, şi din O zi la Bucureşti, lungmetraj semnat doar de el, după două decenii), cartea se încheie, desigur, cu un scurt text conclusiv, din care extrag o singură frază: „Ceea ce îl particularizează printre regizorii noştri este însă postmodernismul său, libertatea asociaţiilor şi plăcerea citării fiind definitorii pentru scriitura sa”.
Critic cu abilităţi notabile de analiză şi de sinteză, Dana Duma nu recurge la tonul encomiastic-elegiac cu care-şi alungă cititorii alţi „monografi” neaoşi, reuşind să-şi păstreze obiectivitatea atunci când tratează creaţiile mai puţin izbutite ale lui Gopo. De pildă, la Rămăşagul vorbeşte despre „o anume senzaţie de încărcătură semnalând că s-a cam întrecut măsura”, iar despre „prima peliculă science-fiction cu adevărat importantă din istoria cinematografului nostru şi, în acelaşi timp, prima comedie S.F.” (Paşi spre lună), autoarea scrie: „Invenţia umoristică descreşte pe măsură ce ne apropiem de finalul filmului, iar toată partea cu pionierii aerului pare tezistă şi destul de rudimentar rezolvată, şi la nivelul scenografiei sau al efectelor speciale.” Iar aceste exemple nu sunt singurele...
Din fotografiile ce însoţesc volumul (venind de la defuncta revistă „Noul Cinema”), le menţionez doar pe cele în care Gopo apare alături de „marele mag” Walt Disney (acesta, se spune, i-ar fi propus un job de scenarist în studiourile sale) şi de actorii Kirk Douglas şi Roger „Sfântul” Moore. Cartea include, aşa cum se cuvine, o „Biofilmografie” şi o „Bibliografie”. Vreau să închei acest text despre o monografie ce poate servi ca model şi ca reper cu un minunat citat din cartea lui Victor Iliu Fascinaţia cinematografului, preluat şi pe coperta a patra a volumului: „Gopo elimină spaţiul intermediar, golul funcţional dintre elementele care compun universul lui poetic. Dar ceea ce «elimină» se răsfrânge şi se diversifică în spiritul spectatorului prin misterioasa rezonanţă a artei superioare, ca raza albă de lumină din corpul prismei de cristal.”
Dana Duma – GOPO
Editura Meridiane, Bucureşti, colecţia „Centenarul cinematografului românesc”, 1996, 70 pag.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu