S-a creat falsa impresie că doar Bucureştiul este încărcat cu critici de film, iar Provincia este o lume inertă dispusă să preia verdicte gata digerate. Ştefan Oprea este un exemplu de critic de film ce şi-a însuşit funcţia profesiei. Critic de teatru şi film, prezent în paginile unei reviste prestigioase de cultură, Convorbiri literare ce apare la Iaşi, Ştefan Oprea a reuşit să disloce mitologia prafului anchilozat din care nu este posibil să răzbească o atitudine lucidă.
„Diorame cinematografice” este o carte esenţială pentru orice bibliotecă tematică sau pentru oricine doreşte să plonjeze în istoria filmului românesc. Şi pentru a extrage o denumire similară dintr-un alta domeniu, acest volum se poate numi „O istorie sinceră a filmului românesc”, marele atu al autorului fiind tocmai perifericul spaţiului provincial ce l-a ţinut departe de parti-pris-urile lumii cinematografice, exfoliind textele de proslăviri sau culpe inventate. Înzestrat cu această independenţă sinceră, Ştefan Oprea realizează o panoramare a producţiei cinematografice autohtone din perioada 1965-1980 (sau, în funcţie de anul premierei, se acceptă arcul temporal 1966-1981), fără a elimina vreun titlu, dar ponderea expunerii analitice este în raport cu calitatea filmică.
Capitolele sunt structurate atât cronologic cât şi tematic, pentru a conferi sens unui astfel de demers laborios ce se putea foarte uşor pierde într-un labirint. Filmul românesc de până în 1989, unora, le poate părea arid, dominat de heirupisme, de schele şi recolte, cu mici repere pierdute în timp, de genul Pădurea spânzuraţilor sau Reconstituirea, restul putând fi eludat de către retina cinefilă. Dar tocmai aceste studii, din care fac parte şi „dioramele” lui Ştefan Oprea, pot apropia spectatorul neinformat, setat pe aprecieri evazive, preluate din zvonistică.
Primul capitol – Efortul autodefinirii (1966-1970) - este supus unei aprecieri clare: „în această perioadă nu se produce o schimbare calitativă bruscă, nu încetează să apară lucrări de la modeste la submediocre, dar au loc zvâcniri, încercări şi, uneori, dorinţa autodepăşirii izbândeşte. […] Se pune cu tot mai multă acuitate problema competenţei şi talentului care trebuie să ia locul elanului şi entuziasmului infantile. Critica îşi perfecţionează uneltele într-un efort de personalizare; apariţia revistei „Cinema”, în 1963, şi creşterea tirajului ei, în câţiva ani, la circa 200.000 exemplare, rubricile permanente din toate revistele de cultură şi literare creează un teren favorabil dezvoltării şi ascuţirii spiritul critic”.
Maturitatea – o vârstă contradictorie (1971-1980), cel de al doilea capitol, nu defineşte „un moment, ci un proces”, în mare parte evolutiv, datorită cristalizării unei formule organizatorice - crearea celor patru case de film în 1973, impunerea ideii de producător, racolarea din tagma scriitorilor pentru realizarea scenariilor, apariţia unui grup de operatori ce contribuie decisiv la estetica unui film – toate aceste atuuri sunt subliniate constatator ca şi diluarea conţinutului peliculelor de la sfârşitul decenului 8 cu „producţii care parcă vor să anuleze paşii înainte făcuţi până atunci”.
Ştefan Oprea se pronunţă nonşalant, deschis, despre naufragiile cinematografului românesc, fără a aduce în postura de victima pelicula „anatomizată”, iar triumfurile filmului autohton sunt expuse moderat. Ştefan Oprea nu a dorit să fie un critic-vedetă, nu a simţit arsura acelei frustrări ţipătoare pe care o întâlnim la unii critici actuali, dispuşi să facă afirmaţii contrariante doar pentru a fi legitimaţi de atenţia publicului, ci a operat lucid, cu un meşteşug credibil, în trupul unui organism viu, cu multe carenţe benigne – filmul românesc.
Periplul prin lumea filmului românesc, din perspectiva unei analize bine aprofundate, se regăseşte în puţine volume din bibliografia filmică, de aceea, lectura lor este necesară pentru a înţelege dublul palier – film / critica de film – ce au evoluat în tandem în perioada cea mai prolifică a cinematografiei româneşti.
Ştefan Oprea – Diorame cinematografice
Editura Junimea, Iaşi, 1983, 262 pag.
[Paul S. Odhan]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu