Cartea de faţă conţine un set de convorbiri cu 12 regizori români tineri, dintre cei care au fost numiţi de critică „Noul val” al cinematografiei româneşti. Dat fiind interesul uriaş de care s-au bucurat filmele acestora, mai mult în străinătate în primă fază, date fiind premiile câştigate la marile festivaluri internaţionale începând cu 2001 (de la Marfa şi banii de Cristi Puiu la A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu şi Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii de Cătălin Mitulescu), cartea lui Mihai Fulger era deosebit de necesară în 2006, fiind prima de acest fel.Fiecare dialog (cei 12 sunt Nae Caranfil, Thomas Ciulei, Alexandru Solomon, Cristi Puiu, Hanno Höfer, Cristian Mungiu, Florin Iepan, Radu Muntean, Cătălin Mitulescu, Tudor Giurgiu, Constantin Popescu şi Corneliu Porumboiu) este precedat de o scurtă fişă bio-filmografică şi urmată de o scurtă prezentare realizată (probabil în baza unor afinităţi cu opera regizorului în chestiune) de către un critic de film (Dana Duma, Cătălin Sturza, Andrei Creţulescu, Laurenţiu Brătan, Alex. Leo Şerban, Valerian Sava, Mădălina Roşca, Andreea Chiriac, Anca Grădinariu, Mihai Chirilov, Iulia Blaga şi Magda Mihăilescu).
Citind acest volum, dar şi văzând filmele acestor 12 regizori, am realizat că ceea ce au în comun aceşti „tineri”, pe lângă o nestatornicie şi o fervoare incredibile, este acea seninătate izvorâtă din dobândirea libertăţii de a spune orice şi totul prin filmele lor, libertate pe care nu au avut-o predecesorii lor. Chiar dacă din majoritatea interviurilor reiese faptul că cinematografia românească suferă de pe urma lipsei finanţării, a unei distribuţii mult sub nivelul producţiei, a unui dezinteres faţă de filmul românesc din partea publicului, la fel, majoritatea au recunoscut că lucrurile încep să se schimbe: concursul CNC a devenit mai transparent, Legea cinematografiei s-a modificat considerabil, devenind mai permisivă, festivalurile de film din ţară aduc din ce în ce mai mulţi oameni în săli etc. În lipsa unei susţineri adecvate, mulţi dintre regizori au devenit şi producători; unii sunt mai încântaţi să facă şi această meserie (Cătălin Mitulescu şi Strada Film), alţii – nu atât de dispuşi să sacrifice multă energie creativă unei preocupări destul de triviale (Florin Iepan şi Sub-Cult-Ura). Dintre toţi regizorii intervievaţi, doar Nae Caranfil, cel care a anunţat „Noul val”, s-a poziţionat contra acestui „tăvălug”: „Talentele sunt, în general, individualiste, nesolidare, nu se recunosc unele pe altele, preferă să trăiască în sălbăticie”.
În altă parte, Cristi Puiu spune că „eu sper că, încet-încet, vom înţelege că cinematograful [...] nu are legătură cu premiile”. Într-adevăr, nu are, la nivel teoretic, însă nu putem nega faptul că recunoaşterea internaţională este garantul succesului autohton: publicul vibrează la ceea ce a fost validat în exterior. De altfel, majoritatea regizorilor au recunoscut că perioada 2001-2006 (cea mai bogată în premii şi participări la festivaluri internaţionale) ca fiind benefică dezvoltării ulterioare a cinematorafului românesc. Succesele în străinătate ale filmelor nu sunt relevante doar pentru publicul autohton, ci şi pentru instituţiile finanţatoare din România: de pildă, Centrul Naţional al Cinematografiei a acordat o finanţare suplimentară pentru finalizarea filmului Occident, ca urmare a acceptării filmului la Cannes („Quinzaine des Réalisateurs”) în 2002.
Personal, am găsit în această carte, pe lângă nişte personalităţi fascinante – unele de un farmec aparte, pe care îl intuiam din filme (Nae Caranfil, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu), altele de o profunzime vibrantă, decelabilă tot în filme (Cristian Mungiu, Alexandru Solomon, Cristi Puiu) –, câteva amănunte savuroase şi surprinzătoare: Thomas Ciulei a fost şofer, a lucrat în construcţii şi a vândut pomi de Crăciun, Cristi Puiu a pictat de la 10 ani, Cătălin Mitulescu a urmat Geologia... şi altele pe care le veţi descoperi dacă citiţi cartea.
„Noul val” în cinematografia românească nu este un studiu exhaustiv asupra operei celor 12 regizori, nu încearcă să analizeze în profunzime fenomenul revirimentului filmului românesc; în schimb, volumul reuşeşte din plin ceea ce îşi propune: să aducă mai aproape de cinefili personalităţile acestor 12 oameni uimitori şi „poveştile” lor minunate.
Citind acest volum, dar şi văzând filmele acestor 12 regizori, am realizat că ceea ce au în comun aceşti „tineri”, pe lângă o nestatornicie şi o fervoare incredibile, este acea seninătate izvorâtă din dobândirea libertăţii de a spune orice şi totul prin filmele lor, libertate pe care nu au avut-o predecesorii lor. Chiar dacă din majoritatea interviurilor reiese faptul că cinematografia românească suferă de pe urma lipsei finanţării, a unei distribuţii mult sub nivelul producţiei, a unui dezinteres faţă de filmul românesc din partea publicului, la fel, majoritatea au recunoscut că lucrurile încep să se schimbe: concursul CNC a devenit mai transparent, Legea cinematografiei s-a modificat considerabil, devenind mai permisivă, festivalurile de film din ţară aduc din ce în ce mai mulţi oameni în săli etc. În lipsa unei susţineri adecvate, mulţi dintre regizori au devenit şi producători; unii sunt mai încântaţi să facă şi această meserie (Cătălin Mitulescu şi Strada Film), alţii – nu atât de dispuşi să sacrifice multă energie creativă unei preocupări destul de triviale (Florin Iepan şi Sub-Cult-Ura). Dintre toţi regizorii intervievaţi, doar Nae Caranfil, cel care a anunţat „Noul val”, s-a poziţionat contra acestui „tăvălug”: „Talentele sunt, în general, individualiste, nesolidare, nu se recunosc unele pe altele, preferă să trăiască în sălbăticie”.
În altă parte, Cristi Puiu spune că „eu sper că, încet-încet, vom înţelege că cinematograful [...] nu are legătură cu premiile”. Într-adevăr, nu are, la nivel teoretic, însă nu putem nega faptul că recunoaşterea internaţională este garantul succesului autohton: publicul vibrează la ceea ce a fost validat în exterior. De altfel, majoritatea regizorilor au recunoscut că perioada 2001-2006 (cea mai bogată în premii şi participări la festivaluri internaţionale) ca fiind benefică dezvoltării ulterioare a cinematorafului românesc. Succesele în străinătate ale filmelor nu sunt relevante doar pentru publicul autohton, ci şi pentru instituţiile finanţatoare din România: de pildă, Centrul Naţional al Cinematografiei a acordat o finanţare suplimentară pentru finalizarea filmului Occident, ca urmare a acceptării filmului la Cannes („Quinzaine des Réalisateurs”) în 2002.
Personal, am găsit în această carte, pe lângă nişte personalităţi fascinante – unele de un farmec aparte, pe care îl intuiam din filme (Nae Caranfil, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu), altele de o profunzime vibrantă, decelabilă tot în filme (Cristian Mungiu, Alexandru Solomon, Cristi Puiu) –, câteva amănunte savuroase şi surprinzătoare: Thomas Ciulei a fost şofer, a lucrat în construcţii şi a vândut pomi de Crăciun, Cristi Puiu a pictat de la 10 ani, Cătălin Mitulescu a urmat Geologia... şi altele pe care le veţi descoperi dacă citiţi cartea.
„Noul val” în cinematografia românească nu este un studiu exhaustiv asupra operei celor 12 regizori, nu încearcă să analizeze în profunzime fenomenul revirimentului filmului românesc; în schimb, volumul reuşeşte din plin ceea ce îşi propune: să aducă mai aproape de cinefili personalităţile acestor 12 oameni uimitori şi „poveştile” lor minunate.
Mihai Fulger – „Noul val” în cinematografia românească
Grupul Editorial ART, Bucureşti, colecţia „Forum”, 2006, 170 pag.
Grupul Editorial ART, Bucureşti, colecţia „Forum”, 2006, 170 pag.
[Irina Henegar]
Mihai,
RăspundețiȘtergerechiar daca de acum ALS a plecat, se anunta pe maine o discutie cu Nae Caranfil pe cinematograf.myforum.ro . Am zis sa te anunt, poate te intereseaza.
Cheers!
Multumesc pt veste. Din pacate, nu eram acasa la ora aia.
RăspundețiȘtergere