“Cinematografia japoneză” (Ed. Meridiane, 1966) este o carte singulară în mica noastră bibliotecă tematică: este singurul volum apărut în limba română dedicat unei cinematografii naţionale, iar despre autorul ei, Ervin Voiculescu, nu prea exista date biografice pentru a-i înţelege acest demers unic bibliografic. Un anume Ervin Voiculescu a fost comandantul Şcolii de ofiţeri de la Băneasa în perioada „obsedantului deceniu”, iar după epurarea staliniştilor e posibil să se fi realizat o convertire culturală.Abordarea lui Ervin Voiculescu pare chiar cazonă, foarte bine delimitată cronologic şi istoriografic, compactează momente evolutive din cinematografia niponă şi cataloghează cei mai reprezentativi cineaşti ai diferitelor epoci.
Boom-ul filmului japonez din perioada postbelică, propulsat de marile festivaluri europene şi de strălucirea Oscarului, nu a ocolit şi ermetica Românie din acele timpuri, peliculele nipone fiind admise în programul sălilor de cinema, revista „Cinema” publica cronici ale acestor filme, astfel încât numele unor Akira Kurosawa, Toshirô Mifune sau a multor producţii japoneze de top erau deja cunoscute publicului român, iar acest demers editorial nu făcea decât să aducă nişte informaţii necesare.
Cinematografia japoneză s-a născut la fel de repede precum cea europeană sau americană, în 1896 au avut loc primele proiecţii ale cinematografului fraţilor Lumière, iar după câţiva ani se începe empiric realizarea unor filme cu subiecte din teatrul kabuki, filmate primitiv dintr-un singur unghi de vedere. În 1912 se înfiinţează studiourile Nikkatsu, atât la Tokyo cât şi în fosta capitală imperială – Kyoto, iar filmul japonez se strafică net pe două paliere tematice: gendai geki (filme cu subiecte inspirate din viaţa contemporană) şi jidai geki (teme istorice), în 1913 compania Nikkatsu realiza 155 de filme, un număr ce definea amploarea cinematografică din acea zonă asiatică.
Dar cinematograful japonez era încă legat prin cordon ombilical de teatrul tradiţional kabuki, rolurile feminine fiind interpretate atât în filme cât şi pe scenă de actori în travesti – onnagata, iar proiecţiile filmelor erau însoţite de comentariile aşa-numitor benshi, povestitori profesionişti care de multe ori plonjau cu opinii subiective asupra poveştii sau al interpretării actoriceşti, devenind bufoni care completau filmul. Tocmai acest înveliş maternal a încetinit maturizarea stilistică a filmului japonez.
Ca funcţie socială, filmul îşi urmează tumultul societăţii, iar Japonia în perioada interbelică a fost mereu contorsionată de conflicte militare, cinematograful devenind un element de propagandă naţionalistă (în acei ani, armata imperiala japoneză invadase o parte din China, înglobând Manciuria), lasând totuşi o supapă creativă, Kenji Mizoguchi creând în 1936 două dintre cele mai bune filme ale sale – Elegia Nanivei şi Surorile din Gion, dar aderarea Japoniei la fascism în 1939 (axa Berlin-Roma-Tokyo) subjuga întreaga cinematografie unei administraţii militariste după modelul goebbelsian. Înfrângerea Japonei în acest război aduce un vacuum cinematografic, dar deschide porţile unor cineaşti independenţi precum Akira Kurosawa, Tadashi Imai, Kaneto Shindo sau Masaki Kobayashi ce vor realiza în anii 50 filme temerare, încărcate de tragic şi sobrietate, aspre, dar care vor impune o nouă estetică a imaginii. Rashômon (1951; Oscar 1952, Leul de Aur – Veneţia 1951, regia Akira Kurosawa), Ikiru (1952, Ursul de Argint, Berlin; regia Akira Kurosawa), Copiii din Hiroshima (1954, Premiul Păcii – Karlovy Vary; regia Kaneto Shindo), Povestea unei iubiri curate (1958, Premiul pentru regie Ursul de Argint, Berlin, regia Tadashi Imai) şi alte filme multi-premiate la festivaluri europene de clasa A (Veneţia, Cannes, Berlin, Moscova) constituie un extaz cinefil ce nu s-a diluat în timp, iar această deschidere mondială a susţinut şi crearea unei noi generaţii de cineaşti ce-a continuat să şocheze lumea filmului.
Cartea lui Ervin Voiculescu este utilă pentru că oferă, fie şi miniaturală, o privire de ansamblu asupra unei dintre cele mai ardente cinematografii, abordând concret etapele sale de dezvoltare şi oferind indicii spre vizionarea unor filme de neratat.
Ervin Voiculescu - Cinematografia japoneză
Editura Meridiane, Bucureşti, 1966, 46 pagini + ilustraţii
Tiraj: 6 000 + 150 ex.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu