Al doilea doilea volum individual (după debutul din 1969, cu o monografie dedicată Sophiei Loren) din cei 45 de ani de activitate de până acum ai criticului Magda Mihăilescu este o carte cu şi despre un important regizor român. Opera Malvinei Urşianu reprezintă un reper de neocolit al istoriei cinematografiei autohtone, mai ales pentru că, într-o epocă dominată de filmele de gen (comedii, filme istorice sau poliţiste etc.), ea a mizat totul pe filmul de autor (chiar dacă nu şi-a atribuit niciodată eticheta).Magda Mihăilescu se numără, fără putinţă de tăgadă, printre spectatorii şi comentatorii avizaţi ai peliculelor cineastului amintit. O dovedesc cel mai bine cele cinci eseuri incluse în secţiunea cărţii intitulată „În oglinda criticii”: nişte analize pătrunzătoare, pornind de la câteva motive recurente ale filmelor Malvinei Urşianu, precum drumul, cu diversele sale forme, sau „spaţiul-timp” (Gilles Deleuze). În condiţiile în care cele zece lungmetraje semnate de cineast sunt aproape imposibil de văzut pe ecrane, criticul ne ajută să le „citim” şi să le înţelegem.
Pentru cei care cunosc filmografia cineastului intervievat, titlul prezentului volum este perfect explicabil: primul său lungmetraj se numeşte chiar Gioconda fără surâs. Filmul a fost lansat în anul de graţie 1968, la 12 ani după ce Malvinei Urşianu i s-a răpit oportunitatea de a debuta (acuză: „interpretare duşmănoasă”) şi la un deceniu după ce a doua tentativă de debut i-a adus excluderea din cinematografie (acuză: „sabotaj ideologic”) şi o scurtă detenţie în „celebra închisoare de anchetă” Uranus. „Gioconde fără surâs” sunt de fapt toate eroinele filmelor Malvinei Urşianu – femei puternice, în luptă cu istoria şi / sau cu trecutul, cărora, au opinat criticii, cineastul le împrumută elemente din propria biografie. Faptul că destinul i-a hărăzit nenumărate situaţii conflictuale – ca regizor, având de înfruntat cenzura ideologică, tehnică sau economică, dar şi ca femeie „infirmă” („Am o infirmitate, nu pot exprima ceea ce iubesc atunci când trebuie, o fac când este prea târziu.” sau „Deşi am o reputaţie de luptătoare, sunt foarte uşor de învins.”, declară franc Malvina Urşianu) – iese în evidenţă şi din imaginea cineastului de pe coperta volumului. Totuşi, chipul ei încruntat contrastează cu căldura vie a ochilor, iar dincolo de severitatea mefientă – şi jucată, mi se pare – se poate citi altceva, ceva greu de descris. Să fie oare pasiunea pentru cinema („Filmul, aşa cum îl practic eu, este limba mea maternă, este limba în care vorbesc şi în care tac.”), încrederea în unicitatea sa („Nu am urmat niciodată stilul cuiva, după cum nu m-am îmbrăcat după nici o modă.”) sau în judecata posterităţii („Când nu voi mai exista, probabil că va apărea o altă percepţie. Astăzi, ea se face din simpatiile, dar şi din antipatiile ce se referă la persoana mea”) ?
Nu puţine sunt paginile emoţionante ale convorbirilor dintre Malvina Urşianu şi Magda Mihăilescu, în care cineastul, prins în jocul rememorării, ni se dezvăluie într-o lumină neaşteptată. „Povestea” începe cu primul film, văzut la opt ani, într-un restaurant-cinema din Drăgăşani („Am descoperit filmul ca pe o minune, mi se părea că am asistat la un fel de miracol cosmic...”) şi ajunge până în zilele noastre, când intervievata descoperă cu amărăciune „o lume de oameni castraţi sufleteşte, în care nimeni nu mai iubeşte pe nimeni”. În ultimul „cadru”, cineastul revine, după o lungă absenţă, în studiourile Buftea, de care o leagă nu doar cariera, ci şi destinul, iar portarul îi cere să se legitimeze. Nici că se putea final mai potrivit (mai „romanesc”) pentru aceste convorbiri care reconstituie drama unei existenţe exemplare.
Secţiunea „Scrieri” a volumului reia şase texte publicate de Malvina Urşianu în revista „Cinema” a anilor ’70-’80. Descoperim aici un cineast cu un deosebit apetit teoretic, interesat nu doar de arta regizorală, ci şi de relaţiile realizatorului unui film cu spectatorii şi comentatorii săi. În fine, secţiunea „Cronicile timpului” trece în revistă receptarea filmelor Malvinei Urşianu (1968 – 2003), iar „Repere biografice” oferă preţioase informaţii... bio-filmografice. Înainte de superba sa carte despre Truffaut, Magda Mihăilescu ne oferă aici un prim model valid de volum dedicat unui autor de cinema.
Pentru cei care cunosc filmografia cineastului intervievat, titlul prezentului volum este perfect explicabil: primul său lungmetraj se numeşte chiar Gioconda fără surâs. Filmul a fost lansat în anul de graţie 1968, la 12 ani după ce Malvinei Urşianu i s-a răpit oportunitatea de a debuta (acuză: „interpretare duşmănoasă”) şi la un deceniu după ce a doua tentativă de debut i-a adus excluderea din cinematografie (acuză: „sabotaj ideologic”) şi o scurtă detenţie în „celebra închisoare de anchetă” Uranus. „Gioconde fără surâs” sunt de fapt toate eroinele filmelor Malvinei Urşianu – femei puternice, în luptă cu istoria şi / sau cu trecutul, cărora, au opinat criticii, cineastul le împrumută elemente din propria biografie. Faptul că destinul i-a hărăzit nenumărate situaţii conflictuale – ca regizor, având de înfruntat cenzura ideologică, tehnică sau economică, dar şi ca femeie „infirmă” („Am o infirmitate, nu pot exprima ceea ce iubesc atunci când trebuie, o fac când este prea târziu.” sau „Deşi am o reputaţie de luptătoare, sunt foarte uşor de învins.”, declară franc Malvina Urşianu) – iese în evidenţă şi din imaginea cineastului de pe coperta volumului. Totuşi, chipul ei încruntat contrastează cu căldura vie a ochilor, iar dincolo de severitatea mefientă – şi jucată, mi se pare – se poate citi altceva, ceva greu de descris. Să fie oare pasiunea pentru cinema („Filmul, aşa cum îl practic eu, este limba mea maternă, este limba în care vorbesc şi în care tac.”), încrederea în unicitatea sa („Nu am urmat niciodată stilul cuiva, după cum nu m-am îmbrăcat după nici o modă.”) sau în judecata posterităţii („Când nu voi mai exista, probabil că va apărea o altă percepţie. Astăzi, ea se face din simpatiile, dar şi din antipatiile ce se referă la persoana mea”) ?
Nu puţine sunt paginile emoţionante ale convorbirilor dintre Malvina Urşianu şi Magda Mihăilescu, în care cineastul, prins în jocul rememorării, ni se dezvăluie într-o lumină neaşteptată. „Povestea” începe cu primul film, văzut la opt ani, într-un restaurant-cinema din Drăgăşani („Am descoperit filmul ca pe o minune, mi se părea că am asistat la un fel de miracol cosmic...”) şi ajunge până în zilele noastre, când intervievata descoperă cu amărăciune „o lume de oameni castraţi sufleteşte, în care nimeni nu mai iubeşte pe nimeni”. În ultimul „cadru”, cineastul revine, după o lungă absenţă, în studiourile Buftea, de care o leagă nu doar cariera, ci şi destinul, iar portarul îi cere să se legitimeze. Nici că se putea final mai potrivit (mai „romanesc”) pentru aceste convorbiri care reconstituie drama unei existenţe exemplare.
Secţiunea „Scrieri” a volumului reia şase texte publicate de Malvina Urşianu în revista „Cinema” a anilor ’70-’80. Descoperim aici un cineast cu un deosebit apetit teoretic, interesat nu doar de arta regizorală, ci şi de relaţiile realizatorului unui film cu spectatorii şi comentatorii săi. În fine, secţiunea „Cronicile timpului” trece în revistă receptarea filmelor Malvinei Urşianu (1968 – 2003), iar „Repere biografice” oferă preţioase informaţii... bio-filmografice. Înainte de superba sa carte despre Truffaut, Magda Mihăilescu ne oferă aici un prim model valid de volum dedicat unui autor de cinema.
Magda Mihăilescu – Aceste gioconde fără surâs. Convorbiri cu Malvina Urşianu
Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2006, 200 pag.
[Mihai Fulger]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu