Bunul, răul şi urîtul în cinema (2009)

Al doilea volum apărut anul acesta în colecţia „Cinema” a editurii Polirom poartă semnătura criticului român de film care mie îmi place cel mai mult. Deşi Andrei Gorzo (despre el este vorba) n-a trecut cu mult de 30 de ani, Bunul, răul şi urîtul în cinema este un debut editorial întârziat, deoarece autorul său, Cronicarul prin excelenţă al criticii noastre de specialitate, publică regulat, cu o admirabilă prolificitate, încă din 1996; cred că nu doar eu, ci şi foarte mulţi dintre voi îl citiţi aproape în fiecare săptămână, în revistele „Dilema veche” şi „24 FUN” sau pe LiterNet. Cartea de faţă (o culegere de publicistică, la fel ca şi prima din colecţie, cea a lui Alex. Leo Şerban) ar fi putut fi de câteva ori mai groasă, dacă Andrei Gorzo n-ar fi recurs la o selecţie foarte severă a propriilor texte, cel mai vechi datând din 2005 (iar cel mai recent, din februarie 2009). Oricum, articolele incluse în volum oferă cititorilor comentarii, într-un stil inconfundabil, asupra multora dintre cele mai importante filme care au rulat în ultimii ani pe marile ecrane de la noi şi, implicit, un tablou convingător al fenomenului cinematografic actual, pe plan naţional şi mondial. Secţiunea de cronici este precedată de două texte excelente: „O confesiune din 2005, cu un P.S.” („Lettre Internationale”) şi „Amintirile sunt făcute şi din asta” („Re:Publik, 2006).

De ce este Andrei Gorzo criticul meu favorit (dintre români)? Fiindcă majoritatea cronicilor sale sunt autentice ficţiuni critice, care, prin observaţiile subtile, demonstraţia coerentă, umorul savuros şi reflecţiile de moralist, transcend efemeritatea acestei specii jurnalistice, putând fi citite, independent de filmele la care fac trimitere, ca literatură de cea mai bună calitate. Două sunt marile atuuri ale autorului: numeroasele întrebări pe care el şi le pune (iar noi le simţim câteodată în text) cu privire la obiectul analizei, într-o încercare constantă de a ajunge la esenţa lucrurilor, şi lupta sa neobosită cu cuvintele (este, fără îndoială, cel mai calofil critic de film român), care trebuie să ajungă să exprime Adevărul Cinemaului şi să dăinuie (şi chiar dăinuie!). Cu asemenea calităţi, îndelung şi temeinic exersate, Andrei Gorzo poate ajunge la acelaşi nivel de profunzime cu modelul său absolut, Pauline Kael, scriitoarea elogiată în primul text al volumului.
Nu pot spune că sunt întotdeauna de acord cu verdictele exprimate de el în cronici, însă argumentele sale nu pot fi niciodată ignorate. De pildă, comparând mai mereu o ecranizare cu cartea care a inspirat-o (nu e nevoie să mai spun în ce parte se înclină cel mai des balanţa), în loc să le abordeze ca opere de artă care funcţionează independent (uneori), Andrei Gorzo ajunge să nedreptăţească unele filme mari (Nu există ţară pentru bătrâni al Fraţilor Coen e cel mai bun exemplu). Iar alteori câte o cronică a sa, cum este cea la Cavalerul negru al lui Christopher Nolan, mă determină să exclam: omul ăsta îşi face prea multe probleme! Ajungând la cinematografia neaoşă, trebuie spus că, în general, cronicarul are un umor nebun, chiar dacă şi amar, atunci când scrie despre un film românesc execrabil (doar trei exemple din carte: Azucena – Îngerul de abanos de Mircea Mureşan, Păcală se întoarce de Geo Saizescu şi Dincolo de America de Marius Th. Barna). Comentariile sale pe marginea celor mai populare producţii cinematografice autohtone din toate timpurile (al doilea text al volumului) sunt de asemenea savuroase.
Referinţele cronicarului sunt dintre cele mai diverse, dovedind o cultură remarcabilă şi cu o deschidere surprinzătoare: Gorzo îl convoacă pe criticul literar Paul Cernat în sprijinul opoziţiei sale dintre „realismul adevărat” (Puiu, Muntean, Mungiu etc.) şi „realismul subţire” (Nicolae Mărgineanu) din spaţiul filmului românesc, pentru ca, abordând ultimul titlu al lui Alejandro González Iñárritu, să ajungă să-i recomande cineastului mexican „influenţa binefăcătoare” a desenelor animate cu Fetiţele Powerpuff. Alteori, criticul, care cunoaşte clasicii literaturii britanice la fel de bine ca seria de filme cu James Bond (domeniu în care nu prea are rival la noi), îi citează pe larg pentru a-şi argumenta afirmaţiile (de exemplu, în textul despre Jane al lui Julian Jarrold).
Dacă vă interesează cu adevărat cronicile şi critica de film în general, nu-l puteţi ocoli pe Andrei Gorzo.

Andrei Gorzo – Bunul, răul şi urîtul în cinema
Editura Polirom, Iaşi, colecţia „Cinema”, 2009, 360 pag.

[Mihai Fulger]