Definiţia cinematografiei include termenul de mişcare, iar funcţia lui se supune acestei dinamici. Primele proiecţii cinematografice, vederi luate din punct fix, atrăgeau spectatori prin ineditul tehnic, nu prin fantastul estetic, narativ sau emoţional, iar după un scurt timp toate aceste teme repetitive au moleşit retina privitorilor, ceea ce a diluat oarecum interesul publicului. Dar cei care începuseră să construiască din cinematograf o afacere nu au lăsat să se degradeze aceste legături-mreje între ecran şi spectator, virând spectacolul imaginii spre acţiunea teatrului care oferea o poveste închegată, capabilă să valideze emoţii şi să atragă un public cât mai numeros.Şi cum publicul, ca un corp compact spongios absorbea senzitiv toate poveştile ecranului, identificându-se cu eroii şi victimele de celuloid, a fost creată o “zonă” ardentă care să menţină şi să amplifice atenţia asupra producţiilor cinematografice. Filmul era împins spre spectatori de către un star, iar întreaga galaxie ce rotea în jurul lui fusese denumită star-system, un fel de fabrică ce producea zvonuri, scandaluri sau pur şi simplu aurea imaginea starului, orice gest al acestuia trebuia făcut în corespondenţă cu apercepţia publicului asupra sa. Bad-boys împrumutau din gestica rolurilor lor şi în viaţa reală, eroinele inocente nu aveau permisiunea să-şi maculeze imaginea serafică.
Cartea lui Edgar Morin, Starurile, încearcă să prezintă o istorie a mentalităţilor din spatele afişelor de cinema, conturând şi comparând siluete de personaje, tipologii umane încastrate în calapodul star-system-ului, uzuri şi drame consumate în acest pat al lui Procust. Edgar Morin şi-a subintitulat studiul său – o privire istorică, sociologică şi estetică asupra stelei de cinema – dar îi lipseşte şi evaluarea psihanalitică a acestui fenomen ce are reminiscenţe şi în prezent, şi care a fost structura pe care s-a construit întreaga industrie cinematografică într-o perioadă neclară tehnic şi estetic, dar această absenţă amputează radiografia acestui demers.
Un star putea fi uşor strivit de star-system, dar pasul spre idolatrie, aproape mistică, crea isterii generale. Edgar Morin aminteşte de cazurile Rudolph Valentino, a cărui moarte a provocat sinucideri ale fanelor, de Luis Mariano a cărui voce se ridicase pe culmile box- office-ului, personaje ce au intruzat în propriile roluri, transfer de la actor spre personaj, cu repercusiuni deformante: “Domnia starului părea să se transforme în monarhie constituţională: calitatea filmelor, numele realizatorilor căpătau o importanţă crescândă în ochii unui public care sporise: câteva filme se dispensau cu success de vedete, dar integritatea star-system-ului nu era implicată.”
Star-system-ul a avut o primă perioadă de glorie în anii 1920-1930, până la apariţia filmului sonor, când mulţi actori au devenit impuri pentru noua evoluţie tehnică, apoi sonorul a descălecat o nouă generaţie de staruri, în aceeaşi notă siropoasă a aspectului fizic, dar cu voce corespunzătoare, şi tot în acea perioadă se face o mutare de sens – icon-ul justiţiarului pur, asexuat, se erotizează, iar fecioara inocentă devine o fată şic, îndragostită, putând greşi tuşând frivolităţi, toate aceste schimbări converg spre diluarea statusului intangibil al starurilor, care va intra într-un declin accentuat spre sfârşitul anilor ’60. Exista şi o ierarhie a acestui sistem: pin-up girl, fata de pe coperte sau reclame, cu nuri apetisanţi dar nivelată în anonimat, starleta, aspiranta la gloria totală a blitzurilor, actriţa ce stă ca o rozătoare la uşa hambarului-studio, primind mici roluri ca hrană-speranţă, iar în vârful piramidei există diva supremă-starul care nu poate fi cuprinsă în nicio carte.
Studiul lui Edgar Morin se axează în principal pe partea istorică a fenomenului, cu stratificări nete cronologice, un fel de recurs al unei imagine necunoscute a cinematografului, dar memoria cinefilă este inactivă cu idolii de carton ce au rămas doar pe afişe. Câţi actori recunoaşteţi din peliculele ce zvâcneau cu succes ale perioadei interbelice?
Edgar Morin - Starurile
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1977, 196 pag.
Traducere şi note de Paul B. Marian
Postfaţă de Ecaterina Oproiu
Tiraj: 16000 + 10 + 90
Cartea lui Edgar Morin, Starurile, încearcă să prezintă o istorie a mentalităţilor din spatele afişelor de cinema, conturând şi comparând siluete de personaje, tipologii umane încastrate în calapodul star-system-ului, uzuri şi drame consumate în acest pat al lui Procust. Edgar Morin şi-a subintitulat studiul său – o privire istorică, sociologică şi estetică asupra stelei de cinema – dar îi lipseşte şi evaluarea psihanalitică a acestui fenomen ce are reminiscenţe şi în prezent, şi care a fost structura pe care s-a construit întreaga industrie cinematografică într-o perioadă neclară tehnic şi estetic, dar această absenţă amputează radiografia acestui demers.
Un star putea fi uşor strivit de star-system, dar pasul spre idolatrie, aproape mistică, crea isterii generale. Edgar Morin aminteşte de cazurile Rudolph Valentino, a cărui moarte a provocat sinucideri ale fanelor, de Luis Mariano a cărui voce se ridicase pe culmile box- office-ului, personaje ce au intruzat în propriile roluri, transfer de la actor spre personaj, cu repercusiuni deformante: “Domnia starului părea să se transforme în monarhie constituţională: calitatea filmelor, numele realizatorilor căpătau o importanţă crescândă în ochii unui public care sporise: câteva filme se dispensau cu success de vedete, dar integritatea star-system-ului nu era implicată.”
Star-system-ul a avut o primă perioadă de glorie în anii 1920-1930, până la apariţia filmului sonor, când mulţi actori au devenit impuri pentru noua evoluţie tehnică, apoi sonorul a descălecat o nouă generaţie de staruri, în aceeaşi notă siropoasă a aspectului fizic, dar cu voce corespunzătoare, şi tot în acea perioadă se face o mutare de sens – icon-ul justiţiarului pur, asexuat, se erotizează, iar fecioara inocentă devine o fată şic, îndragostită, putând greşi tuşând frivolităţi, toate aceste schimbări converg spre diluarea statusului intangibil al starurilor, care va intra într-un declin accentuat spre sfârşitul anilor ’60. Exista şi o ierarhie a acestui sistem: pin-up girl, fata de pe coperte sau reclame, cu nuri apetisanţi dar nivelată în anonimat, starleta, aspiranta la gloria totală a blitzurilor, actriţa ce stă ca o rozătoare la uşa hambarului-studio, primind mici roluri ca hrană-speranţă, iar în vârful piramidei există diva supremă-starul care nu poate fi cuprinsă în nicio carte.
Studiul lui Edgar Morin se axează în principal pe partea istorică a fenomenului, cu stratificări nete cronologice, un fel de recurs al unei imagine necunoscute a cinematografului, dar memoria cinefilă este inactivă cu idolii de carton ce au rămas doar pe afişe. Câţi actori recunoaşteţi din peliculele ce zvâcneau cu succes ale perioadei interbelice?
Edgar Morin - Starurile
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1977, 196 pag.
Traducere şi note de Paul B. Marian
Postfaţă de Ecaterina Oproiu
Tiraj: 16000 + 10 + 90
[Paul S. Odhan]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu