O voce din off (1973)

Cinematograful este artă şi industrie ansamblate ca un revers-avers monetar. Din acest cadran unitar a rezultat un „organ” , răutăcios l-aş denumi apendice pentru că filmul poate exista şi fără el, dar este foarte util dacă este funcţional şi nu doar parazitar: criticul (& cronicarul) de film. Filmul, ca orice act creativ, are nevoie de repere, criterii evaluatorii şi sublinieri, iar pentru aceasta are nevoie de un „organ” funcţional critic. Criticul de film are scopul de-a extrage esenţa din ambiguitate, de-a răscoli, apoi nivela, straturile aperceptive ale mesajului filmic, dar devine un „parazitar” dacă funcţia lui se rezumă la un simplu studiu de impresii. Este arhicunoscut faptul că majoritatea terminologiei non-tehnice cinematografice a fost oferită de cei din jurul industriei filmului (critici, istorici, jurnalişti) care au sesizat viaducte estetice, conturând şi aducând în prim-plan blazoane stilistice, facilitând pactul dintre public şi creatori.

Florian Potra, din evaluarea mea, este primul critic de film român care şi-a antologat eseurile şi cronicile de film, reperate în această carte, O voce din off (Editura Meridiane, 1973). Florian Potra a fost un critic de film foarte activ în epoca sa, atât editorial cât şi jurnalistic, chiar a fost distribuit de Dan Piţa într-un rol secundar, dar din păcate într-un film anemic – Noiembrie, ultimul bal (1989), deducând o oarecare notorietate în extensia unor vremuri dominate de figura charismatică a lui D. I. Suchianu.

Volumul invocat are ca subtitlu «teme cinematografice», definind pulsul teoretizat al sumarului cărţii. Florian Potra, sub o influenţă marxistă a criticilor de film Béla Balázs şi Guido Aristarco, la rândul lor influenţaţi de filosofi din aceeaşi stirpe György Lukács şi Antonio Gramsci, abordează temele sale într-un cadru dogmatic, de combativitate politică. Primul său capitol – „Argumente preliminare la definirea unul stil naţional”, abundă în teorii marxiste care implică o respingere în lectură: „estetica marxist-leninistă respinge cosmopolitismul şi stabileşte un just echilibru între conceptul de internaţional şi cel de naţional”, dar mă întreb dacă fără un lustru politic această carte ar fi fost acceptată.

Celelalte capitole componente – Specificul cinematografului, Sub semnul filmului, Meseria de cronicar, Conversaţii la radio şi televiziune – sunt decontaminate de toxinele dogmaticii, lăsând să se întrezărească un stil intelectual, de connaisseur al teoriior literare, în care Florian Potra îşi împachetează ideile. Sunt abordate faţete care ţin mai mult de imaginaţie precum „Goethe şi simbolul cinematografic”, dar şi din segmente barbare – „Locaşuri de cultură”, „Telecineclub”, „Dar muieţii-s posmagii?”, rezultând un amalgam ego-stilistic care imprimă stări diverse în urma lecturii. Florian Potra supravieţuieşte timpului prin capitolul „Meseria de cronicar” unde nu îşi denaturează funcţia „organică” a filtrului critic, traversând stiluri şi genuri cinematografice, de la seria B.D. la Mihai Viteazul sau de la Z al lui Costa-Gavras la Romeo şi Julieta în regia lui Franco Zeffirelli, trecând în revistă şi Clanul sicilienilor şi chiar Poienile roşii de Emil Loteanu, denotând că nu a fost un cronicar predilect unui curent sau gen, ci a bifat global oferta filmică a contemporanităţii.

„Scriind pe teme cinematografice, am căutat mai curând să stârnesc discuţii şi luări de poziţie şi, prin ele, să contribui la conturarea unui început de conştiinţă teoretică, în speranţa că măcar câteva din ideile şi judecăţile propuse să fie acceptate ca ipoteze pentru o dezbatere mai largă”, aşa îşi asuma Florian Potra demersul său critic, dar vertijurile istoriei i-au stopat amplitudinea teoriile, rezumându-le la un status muzeal.

Florian Potra – O voce din off

Editura Meridiane, Bucureşti, 1973, 260 pag.

Tiraj: 2600+20+140

[Paul S. Odhan]