Lanterna cu amintiri (1987)

Pare neverosimil, dar volumul Olteei Vasilescu „Lanterna cu amintiri: Jean Georgescu şi filmele sale” (Editura Meridiane, 1987) este singura monografie dedicată unui regizor de film român din bibliografia cinematografiei româneşti. Mai există câteva mici portretizări regizorale apărute sub umbrela găurită a UCIN-ului, sub care ar face pleurezie şi campionul mondial al imunităţii, în anul „Centenarului Cinematografului Românesc”, 1996, dar nu depăşesc nivelul unor crochiuri, mai există câteva cărţi-interviuri (Iulia Blaga & Mircea Săucan, Magda Mihăilescu & Malvina Urşianu), iar câţiva regizori şi-au anatomizat singuri viaţa şi cariera profesională (Jean Negulescu, Jean Mihail, Paul Călinescu, Geo Saizescu, Alexandru Tatos, Dan Piţa, Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Lucian Bratu), alegând calea impetuoasă a confesiunii, nemaişteptând monografia izbăvitoare, dar toate acestea singularizează configuraţia acestui volum.

Jean (Ion) Georgescu (n. 1901, Bucureşti – m. 1994, Bucureşti) este personajul tipic cotropit de pasiune deghizată în destin. Îşi face debutul ca actor (la Conservatorul Regal de Artă Dramatică a fost coleg, printre alţii, cu viitoare actriţă Leni Caler, îngerul şi demonul lui Mihail Sebastian) în anii 20, jucand în perioada 1923-1929 în diferite companii teatrale, la un moment dat intersectându-se cu Alexandru Mihalescu şi Elvira Popescu, ce vor deveni staruri ale scenei şi ecranului francez. Atras de cinematografie, Jean Georgescu nu ezită să se alăture entuziaştilor „primitivi” ai filmului românesc, debutând ca actor în filmul „Ţigăncuşa de la iatac” (1923), o coproducţie germano-româno-olandeză, considerat de I. I. Cantacuzino „un al doilea început al filmului românesc”, unde interpreta infimul rol al unui «bonjourist», dar acesta a fost doar începutul unei cavalcade cinematografice estropiată fragmentar doar de ideologia unor vremuri bulversante pentru orice act creator independent. După acest debut, Jean Georgescu îşi scindează interesul între actorie şi scenaristică, realizând, până la plecarea sa la Paris (1930), şapte filme, ce l-au cotat ca unul dintre cei mai activi reprezentanţi ai pionieratului filmului românesc. Dar contextul de improvizare care se perpetua în spaţiul românesc, îl determină pe Jean Georgescu să se catapulteze într-o industrie cinematografică funcţională şi dinamică, cea franceză, unde îşi va explora aproape zece ani, până la începerea celui de-al doilea război mondial (1939) dualitatea regizor-scenarist, postura de actor abandonând-o, poate nu într-o simbolistică întâmplătoare, cu un rol de poştaş în versiunea românească a unei producţii «Paramount», Televiziune (1931).


Perioada franceză a fost destul de fastă pentru Jean Georgescu, dar mai mult raportată la inedit, stilul burlesc al comediilor realizate nefracturând tiparul acelor timpuri. După primul său film, mediu-metrajul „La Miniature” (1933), va urma imediat un alt mediu-metraj, „Ça colle”, scenariul semnat de Jean Georgescu, regia de, ulterior celebrul, Christian-Jaque (autorul celebrelor Fanfan la Tulipe (1952), La tulipe noire / Laleaua neagră (1964) şi al altor filme cu tendinţe picareşti), iar rolul principal era interpretat de Fernandel, despre care legenda spune că a fost rolul ce l-a propulsat din anonimat.
Reîntors în România, Jean Georescu îşi va repera conturului expresiei sale regizorale în ambientul operele lui I. L. Caragiale, ale cărui scrieri le va transpune pe ecrane într-o abordare sinceră, păstrând verva livrescului. “O noapte furtunoasă” (1942), cu Radu Beligan dominând declamativ, cu o voce iluzorie de gaiţă, poate cel mai bun rol al carierei sale cinematografice, în Rică Venturiano, a fost primul film realizat cu adevărat profesionist în România, iar calitatea lui nu s-a decojit nici în postmodernitate, iar “Directorul nostru” (1955), într-o interpretare efervescentă a lui Grigore Vasiliu-Birlic şi Alexandru Giugaru, rămâne, în opinia mea, cea mai bună comedie românească.
Anii postbelici nu au fost ofertanţi cu omul Jean Georgescu, a fost silit să divorţeze de soţia lui franţuzoaică, marginalizat ca regizor, defăimat chiar de Sică Alexandrescu, au estompat activitatea artistică, regizorul cuibărindu-se în paginile lui I. L. Caragiale, iar când a avut ocazia ne-a lăsat condescendent, ca un bătrân conchistador, mici bijuterii scăpărătoare: Arendaşul român (1952, sm), Lanţul slăbiciunilor (1952, sm), Vizită (1952, sm), Două lozuri (1957, lm), Lanterna cu amintiri (1963, documentar artistic de montaj), Mofturi 1900 (1965, grupaj de scurt-metraje).
Jean Georgescu a iubit simplu filmul, fără contorsionări sau isterii, s-a transpus în el cu acurateţe stilistică, ecranul lui Jean Georgescu e ca pânza unui pictor ce nu se îmbulzeşte coloristic să demonstreze, ci indică prin pete translucide unde trebuie să privim pentru a simţi.

PS: “Judecăm filmul românesc prin comparaţie cu unul străin şi încă cu care, «american». Vrem noi să facem film ca americanii. Întrucât se compară viaţa noastră cu cea americană? Or, filmul trebuie să reflecteze caşeul firii şi vieţii poporului ce-l reprezintă. Ce fac altceva francezii, germanii, italienii, americanii, englezii, suedezii, spaniolii şi ceilalţi? Filme pe care le înţeleg şi le simt ei. Cu cât un film este mai local cu atât este mai universal.”

(Jean Georgescu, interviu, “Evenimentul zilei”, 30 august 1943)

Olteea Vasilescu - Lanterna cu amintiri
Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, 216 pag.
Prefaţă de Malvina Urşianu

[Paul S. Odhan]