Filmul documentar românesc (1967)

Raportat la filmul de ficţiune, filmul documentar pare o escapadă a privirii într-un abis, unde nu se găsesc torente de efecte speciale sau coloranţi emoţionali pentru a cerşi atenţia retinei. Un teoretician al filmului documentar, britanicul Paul Rotha, plonja şi el în această idee: „Documentarul nu stabileşte un subiect sau un stil; e un mod de a vedea (...). Pe documentarist nu-l interesează aparenţa lucrurilor şi a oamenilor. Ceea ce atrage atenţia sa sunt semnificaţiile pe care le ascund lucrurile şi pe care le reprezintă persoanele”, dar această profunzime nu a percutat şi în rândul publicului, care percepe filmul ca o evadare într-o lume imposibilă de atins în/de realitate. Copleşit de aceste „daruri” perceptive, filmul documentar, din coasta căruia s-a născut cinematografia, îşi continuă imperturbabil rolul de martor al unor evenimente ce nu suportă indiferenţa.

Criticul de film Călin Căliman, autor al unui masiv op al istoriei filmului românesc şi susţinător al unei lungi cariere publicistice, a oferit prima radiografiere a filmului documentar românesc în anul 1967 prin apariţia acestei cărţi denumită simplu şi fără arabescuri „Filmul documentar românesc”, precum un titlu frust de film din aceeaşi stirpe.
Filmul documentar românesc poate fi antologat de la primele „vederi” bucureştene realizate de Paul Menu (1876-1973), operator al firmei Lumiere, şi prezentate în prima proiecţie cinematografică din România la 28 iulie 1897, continuând cu imaginile suprinse pe frontul primului război mondial de către operatorii din serviciul foto-cinematografic al armatei, dar fără a contura şi o abordare estetică. În 1926 se produce dovada impactului social al unui documentar: „Dâmboviţa apă dulce” realizat de Marcel Blossoms şi Vasile Gociu, în care erau prezentate contrastele Capitalei, a fost interzis, nerulând niciodată pe ecrane. Acest tip de „încarcerare” începe să contureze dimensiunea estetică şi euristică a filmului documentar, ce nu se bazează pe o reţetă de-a câştiga neapărat publicul, ci de a transmite un mesaj cât mai articulat cu realitatea.
Cu paşi timizi, filmul documentar capătă amploare în România interbelică, regizori activi ai vremii alternează filmul de ficţiune cu cel documentar, Jean Mihail realiza în 1935 lung-metrajul „România”, iar Paul Călinescu aborda „ideea interzisă” despre Bucureştiul infam cu filmul „Bucureşti, oraşul contrastelor” (1936). În 1935, în cadrul Indro-Film (Industria Română de Filme) sunt realizate primele jurnale sonore româneşti, iar în toamna lui 1936 este înfiinţat Serviciul Cinematografic care ulterior devine Oficiul Naţional Cinematografic (O.N.C.). Până la 1 iulie 1940 au fost realizate 73 de ediţii ale jurnalelor O.N.C. de nume importante, precum Paul Călinescu, Iosif Bertok, Wilfried Ott, Ovidiu Gologan, Anton Belici, Vasile Gociu, Alexandru Simionov, Ion Cosma ş. a. , segmentul documentar, mult mai prolific decât cel de ficţiune, consolidând industria cinematografiei româneşti.
Călin Căliman îşi împarte studiul asupra filmului documentar românesc pe două paliere: „universul tematic” şi „vârsta artistică”, nelăsând în obscuritate niciun element din panoplia documentaristică, de la filmul social la cel de reportaj, de la cel ştiinţific la cel de artă, irigând paginile cu datări şi informaţii pentru a personaliza coerent un domeniu dificil, cum numea Georges Sadoul filmul documentar. Inerent, ţinând cont şi de anul apariţiei acestei cărţi, sunt prezentate şi subiecte „organice” ale istoriei, dar nu alunecă în zodia proslăvirii precum temele fimelor discutate, de genul „Scrisoarea lui Ion Marin către Scânteia" (1949, debutul regizoral al lui Victor Iliu), „Pentru industrializare, pentru socialism” (1950, Ion Bostan) sau „Steagurile magistralei” (1958, regie Alexandru Sârbu, operator Sergiu Huzum), rezervându-şi acelaşi statut de martor, precum genul cinematografic invocat.
Cartea capătă o plus valoare istorică datorită şi listei filmelor documentare româneşti premiate la festivaluri internaţionale în perioada 1938-1967.
Filmul documentar va fi din nou coagulat într-o structură istorică şi livrescă într-un nou volum apărut acum câţiva ani, sub semnătura lui Laurenţiu Damian, dar cartea lui Călin Căliman rămâne un reper bine conturat în istoriografia cinematografiei româneşti.

Călin Căliman – Filmul documentar românesc
Editura Meridiane, Bucureşti, Colecţia «Biblioteca cinefilului», 1967
Tiraj: 5500 + 150 ex., 88 pagini + ilustraţii

[Paul S. Odhan]