Traveling 1 (2003)

Recunosc că nu am fost niciodată o mare fană a interviurilor cu artişti. Mi s-au părut întotdeauna mai puţin importante decât operele lor, am considerat că le lipsea acel fior „demonic” care posedă în timp real, atât creatorul, cât şi privitorul / spectatorul / cititorul. Totuşi, lectura acestui prim volum din Traveling mi-a provocat o plăcere deosebită. Cei 16 regizori, din generaţii diferite, intervievaţi de Ioan-Pavel Azap (Andrei Blaier, Elisabeta Bostan, Paul Călinescu, Nae Caranfil, Ioan Cărmăzan, Nicolae Corjos, Laurenţiu Damian, Radu Gabrea, Stere Gulea, Nicolae Mărgineanu, Dan Piţa, Horea Popescu, Geo Saizescu, Marius Şopterean, Malvina Urşianu şi Mircea Veroiu), unii mai deschişi, alţii mai rezervaţi, creează o imagine de ansamblu, închegată şi foarte relevantă, a industriei cinematografice de după Revoluţie. Interviurile au fost luate între anii 1993 şi 1999, iar Paul Călinescu şi Mircea Veroiu s-au stins înainte de apariţia cărţii.

Întrebările, cu excepţia celor „personalizate” , cu referire la opera respectivului regizor, vizează conturarea statutului filmului românesc într-o perioadă de libertate de creaţie, cea de după Revoluţie, dar, aşa cum reiese din răspunsurile regizorilor, şi una a confuziei şi a lipsei de repere, de valori şi de profesionalism: „Avem o şcoală naţională de film?”, „Credeţi că, la 100 de ani de la naştere, cinemaul şi-a epuizat substanţa?”, „Credeţi în viitorul filmului românesc?”, „Ce este libertatea de creaţie?” etc. Printre cauzele situaţiei precare în care se află industria cinematografică din România liberă, majoritatea regizorilor invocă lipsa de susţinere din partea statului (Nicolae Corjos, Laurenţiu Damian, care dă exemplul Franţei, ţară ce „îşi protejează operele şi creatorii”, Stere Gulea, care este de părere că filmul nu poate supravieţui fără subvenţii, şi Elisabeta Bostan: „cred că este vorba de banii acordaţi de stat pentru producerea filmelor şi felul în care sunt distribuiţi”).

Răspunsurile la aceste întrebări au fost foarte asemănătoare, în ciuda diferenţelor de viziune artistică dintre cei 16 regizori, ceea ce semnalează o raportare destul de unitară la starea filmului românesc de după Revoluţie şi la cinema în genere. Trebuie să remarc, cu bucurie, că autorul este un bun exemplu de intervievator: nu sugerează răspunsurile, nu insinuează prin întrebări, ci doar ridică o problemă faţă de care are o poziţie neutră. Cartea de faţă, pe lângă a fi un foarte bun dicţionar de regizori români, accesează, cu eleganţă, intimitatea unor oameni care au găsit în film, mai mult decât în orice altă artă, şansa de a exprima ceea ce este individual, personal, dar şi universal, uman. Aflăm din aceste interviuri, de pildă, că perioada copilăriei a influenţat crearea unor filme precum Moromeţii (copilăria lui Stere Gulea printre ţărani), toate filmele lui Nicolae Corjos, Rămânerea (Laurenţiu Damian) sau Legenda pragului albastru, rămas la stadiul de proiect, inspirat de primii ani din viaţa lui Horea Popescu în Apuseni.

O problemă deosebit de importantă pe care o aduce în discuţie autorul este cea a libertăţii de creaţie. Se încearcă o definire a acestui concept şi o evaluare a nivelului de libertate artistică ca urmare a eradicării cenzurii. După cum aflăm din spusele tuturor celor intervievaţi, toate filmele realizate în comunism, în cazul în care nu „beneficiau” de o reţetă clară, impusă de regim, au fost aspru curăţate de orice comentariu artistic capabil să lovească în putere şi să comunice, subversiv, cu publicul. Nevrând să interpretez spusele regizorilor, voi enumera aici câteva dintre răspunsurile lor: „Cineastul nu poate să fie liber, dar o libertate fără limită se poate întoarce împotriva unui cineast.” (Laurenţiu Damian), „Nu am fost pregătit pentru libertate.” (Andrei Blaier), „Libertatea de creaţie absolută este foarte greu de realizat şi nici nu este interesantă până la capăt.” (Radu Gabrea), „Noi am aşteptat enorm de mult să spunem adevărul.” (Nicolae Mărgineanu), „Este dată de Dumnezeu, siluită de om.” (Horea Popescu).

Aş fi vrut să concep această recenzie ca o înşiruire de citate din fiecare regizor prezent aici. Nu se poate. Dar unul dintre ele mi-a rămas întipărit în minte: „Cred că prin emoţie, prin sensibilitate, prin frumos – ca rezultantă a unei emoţii estetice – poţi să cunoşti lumea” (Marius Şopterean). Şi nu e cunoaşterea personală şi a lumii, până la urmă, singura raţiune validă a artei?

Ioan-Pavel Azap este jurnalist, scriitor şi critic de film din Cluj, licenţiat al Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, redactor al revistei „Tribuna” şi autor al câtorva volume de poezie.

Celor 16 interviuri li se adaugă 16 fişe bio-filmografice ale regizorilor intervievaţi, compunând o carte pe care o recomand oricărui cinefil care are măcar un minimal ataşament faţă de filmul românesc.

Ioan-Pavel Azap – Traveling – interviuri cu regizori români de film, vol. I

Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, 184 pag.

[Irina Henegar]