Noua colecţie „Cinema” a editurii Polirom s-a deschis cu un volum semnat de Alex. Leo Şerban (alias A.L.Ş.), unul dintre cele mai cunoscute nume ale criticii de film autohtone. La fel ca Dietetica lui Robinson (Curtea Veche) şi De ce vedem filme: et in Arcadia Cinema (Polirom), ambele din 2006, 4, 3, 2-ul lui A.L.Ş. este, în mare, o culegere de articole publicate după 1989. Singurul text cu adevărat inedit pare a fi primul din volum, care e şi cel dintâi text despre film al autorului, datând din 1980. În rest, cartea adună cam tot ce a scris A.L.Ş., până anul trecut, despre filmul românesc. Deşi multe sunt conjuncturale, textele nu sunt datate (la propriu şi la figurat), afirmaţiile şi verdictele din ele fiind în general la fel de valabile azi cum erau la data apariţiei, se parcurg uşor şi agreabil.„Este cartea unor atitudini mai mult decât a unor certitudini”, ne avertizează autorul, însă, într-o scrisoare din 2003, adresată confratelui Valerian Sava, criticul A.L.Ş. (care numai de falsă modestie nu ar putea fi acuzat) scria negru pe alb, răspunzându-i şi lui Nae Caranfil, că gustul său e perfect: „Sau, cel puţin, în 99% dintre cazuri. Dacă n-aş avea această certitudine, n-aş face această meserie.” Şi, adaug eu, nu ar fi fost astăzi criticul de film preferat al cinefililor români: în meseria asta, îndoielile, dacă există, nu trebuie să transpară în cronici. Desigur, mai apare şi procentul acela de 1%, iar erorile trebuie asumate: „Adevărul e că nu l-am văzut venind, acest aşa-zis «nou val»... (...) Or vedea criticii mai clar, dar nici ei nu sunt clarvăzători.” – un citat dintr-un articol de anul trecut al celui care brevetase sintagma „accident fericit”, cu referire la Noul Cinema Românesc. În timp ce certitudinile ţin mai ales de verdictele critice, atitudinile lui A.L.Ş. se regăsesc în luările de poziţie, uneori vehemente (ţinta predilectă este, previzibil, Centrul Naţional al Cinematografiei), mereu remarcabile prin precizia argumentaţiei.
Spre deosebire de cronicile calofile ale lui Andrei Gorzo (acum coleg de colecţie), textele lui A.L.Ş., chiar şi când nu sunt dialoguri sau pagini de „jurna.l.ş.”, creează impresia de spontaneitate; contribuie la acest efect şi numeroasele paranteze, menite a reflecta fluxul gândirii. Alte atuúri ale textelor sunt stilul zglobiu (jocurile de cuvinte, nu doar în română, reprezintă o altă dominantă, încă din titluri) şi complicitatea cu cititorul, pe care A.L.Ş. îl măguleşte adresându-i-se ca de la cinefil la cinefil, ba chiar de la estet la estet, pentru că nu lipsesc trimiterile la arte mai vârstnice.
A.L.Ş.-ismele pe care le-am (re)citit cu cea mai mare plăcere sunt, în ordinea din volum, „Despre un Cinematograf care nu există” (din 1993), „Topuri şi paradigme” (din 2005), „1 an (2, 3...) cu filmul românesc” (din 2008), dialogul cu Mihai Chirilov pornind de la Marfa şi banii de Cristi Puiu (din 2001, desigur), „Less (Revolution) is more (fun)” (eseu despre A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu, scris pentru un volum colectiv în curs de apariţie) şi „Cele două bătăi de pleoapă ale modernităţii” (text scris special pentru această carte, dar apărut anul trecut şi pe portalul cultural LiterNet, la fel ca şi cel menţionat anterior). Delectabile sunt şi dialogurile lui A.L.Ş. cu intelectuali români din alte sfere (Alexandru Budac, Liviu Ornea, Anca Oroveanu şi Sever Voinescu). Dintre cronicile cuprinse în volum, cele despre filmele lui Mircea Daneliuc merită amintite, deoarece dau mărturie – fără nici un parti-pris – despre degringolada în care a intrat un cineast odinioară meritoriu. Mi-au mai plăcut diatribele lui A.L.Ş. la adresa filmelor româneşti aşa-zise „de autor” – de citit cronica la Eu sunt Adam!... al lui Dan Piţa – şi textele sale despre Sergiu Nicolaescu. În fine, semnalez şi cele două clasamente personale cu cele mai bune filme româneşti (de până în 1989 şi din toate timpurile) – canonul „A.L.Ş.-ist” este un bun punct de plecare pentru cei interesaţi de istoria cinematografiei autohtone.
Spre deosebire de cronicile calofile ale lui Andrei Gorzo (acum coleg de colecţie), textele lui A.L.Ş., chiar şi când nu sunt dialoguri sau pagini de „jurna.l.ş.”, creează impresia de spontaneitate; contribuie la acest efect şi numeroasele paranteze, menite a reflecta fluxul gândirii. Alte atuúri ale textelor sunt stilul zglobiu (jocurile de cuvinte, nu doar în română, reprezintă o altă dominantă, încă din titluri) şi complicitatea cu cititorul, pe care A.L.Ş. îl măguleşte adresându-i-se ca de la cinefil la cinefil, ba chiar de la estet la estet, pentru că nu lipsesc trimiterile la arte mai vârstnice.
A.L.Ş.-ismele pe care le-am (re)citit cu cea mai mare plăcere sunt, în ordinea din volum, „Despre un Cinematograf care nu există” (din 1993), „Topuri şi paradigme” (din 2005), „1 an (2, 3...) cu filmul românesc” (din 2008), dialogul cu Mihai Chirilov pornind de la Marfa şi banii de Cristi Puiu (din 2001, desigur), „Less (Revolution) is more (fun)” (eseu despre A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu, scris pentru un volum colectiv în curs de apariţie) şi „Cele două bătăi de pleoapă ale modernităţii” (text scris special pentru această carte, dar apărut anul trecut şi pe portalul cultural LiterNet, la fel ca şi cel menţionat anterior). Delectabile sunt şi dialogurile lui A.L.Ş. cu intelectuali români din alte sfere (Alexandru Budac, Liviu Ornea, Anca Oroveanu şi Sever Voinescu). Dintre cronicile cuprinse în volum, cele despre filmele lui Mircea Daneliuc merită amintite, deoarece dau mărturie – fără nici un parti-pris – despre degringolada în care a intrat un cineast odinioară meritoriu. Mi-au mai plăcut diatribele lui A.L.Ş. la adresa filmelor româneşti aşa-zise „de autor” – de citit cronica la Eu sunt Adam!... al lui Dan Piţa – şi textele sale despre Sergiu Nicolaescu. În fine, semnalez şi cele două clasamente personale cu cele mai bune filme româneşti (de până în 1989 şi din toate timpurile) – canonul „A.L.Ş.-ist” este un bun punct de plecare pentru cei interesaţi de istoria cinematografiei autohtone.
Alex. Leo Şerban – 4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc
Editura Polirom, Iaşi, colecţia „Cinema”, 2009, 384 pag.
Editura Polirom, Iaşi, colecţia „Cinema”, 2009, 384 pag.
[Mihai Fulger]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu