Cea mai importantă lucrare originală de cinema apărută la noi în 2008 este semnată de criticul şi istoricul de film Marian Ţuţui (cunoscut şi ca redactor-şef al Arhivei Naţionale de Filme – Cinemateca Română). Cartea – ambiţioasă, laborioasă şi temeinică – are la bază teza de doctorat a autorului, care a fost adaptată astfel încât să fie accesibilă şi pentru un public neacademic.
Volumul este structurat excelent în cinci mari părţi, evoluând de la o prezentare de ansamblu a contextului socio-cultural balcanic la analiza aplicată a unor genuri şi stiluri cinematografice specifice ţărilor din regiune, pentru a se încheia cu o secţiune conclusivă.
Primele două părţi, „Balcanii sau paradigma convergenţei a zece culturi” şi „Reprezentarea occidentală şi impunerea imaginii”, pot fi parcurse nu doar de cititorii interesaţi de lumea filmului, ci şi de cei care doresc să afle mai multe despre Peninsula Balcanică şi despre conceptul de „balcanism” (reactualizat după 1990). Trebuie spus că lectura este impresionantă prin uriaşa cantitate de informaţii (în primul rând artistice, dar şi istorice, geografice, sociologice, politice etc.) despre această regiune, pe care este bazată întreaga argumentaţie a autorului.
În a treia parte, „Cinematografia balcanică”, Marian Ţuţui porneşte pe firul istoriei filmului în Balcani, oprindu-se la pionieratul Fraţilor Manakia (revendicaţi de şase ţări) şi la şcolile cinematografice majore din regiune (de la cele mai cunoscute – iugoslavă şi greacă – la cele mai rar menţionate).
Paginile cele mai captivante pentru cititorul cinefil sunt însă cele din partea a patra a volumului, intitulată „De la exotism la genuri şi stiluri specifice”. De aici aflăm, de pildă, că melodrama este un gen cu o lungă tradiţie în Grecia şi Turcia, că filmul cu haiduci (primul gen cu adevărat local, tratat de autor într-un studiu monografic impresionant, tinzând către exhaustivitate) i-a cucerit pe rând pe sârbi, greci, români, bulgari, macedoneni şi albanezi, că filmul cu partizani s-a impus după al Doilea Război Mondial în Bulgaria, Iugoslavia sau Albania şi că noile genuri populare, influenţate de fenomenul globalizării, sunt comedia neagră (revigorată în regiune de către regizorii iugoslavi) şi travelogue-ul (sau road movie-ul). Cineaştii balcanici reprezentativi prezentaţi de Marian Ţuţui separat, în două capitole substanţiale, sunt grecul Theo Anghelopoulos şi sârbul Emir Kusturica.
Desigur, filmul autohton ocupă şi el un spaţiu important în economia cărţii. Nu lipsesc creaţiile reprezentanţilor Noului Cinema Românesc (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu sau Tudor Giurgiu). Printre altele, Marian Ţuţui observă şi argumentează că „o constantă meritorie a filmelor româneşti de dinainte şi de după 1989” este „capacitatea de a reflecta uneori însăşi deformarea personalităţii umane de către sistem”.
Întregul volum dovedeşte o excelentă cunoaştere a subiectului, abordat interdisciplinar, şi dorinţa de a spune cât mai multe despre balcanism, aducând permanent în sprijinul demonstraţiei argumente ale autorităţii şi ale erudiţiei. De aceea, nici o viitoare carte românească (şi nu numai – sper că lucrarea va fi curând tradusă într-o limbă de circulaţie internaţională) despre cinematografia acestei regiuni nu va putea ignora Orient Express.
În partea a cincea, „Balcanismul în cinema – o necesitate?”, autorul demonstrează că balcanismul reprezintă, în contextul cinematografiei mondiale, o sensibilitate aparte, şi îi identifică trăsăturile definitorii, trecând în revistă şi opiniile unor cineaşti şi critici importanţi. Astfel se încheie primul volum românesc dedicat cinematografiei balcanice – un demers „cu atât mai necesar şi mai urgent cu cât unii critici de cinema consideră că este vorba despre un fenomen aproape încheiat“ (aşa cum conchide, nu lipsit de regret, Marian Ţuţui).
Anexele cărţii cuprind: „Evenimentele balcanice şi reflectarea lor artistică în Europa şi America”, „O istorie în date a cinematografului în Balcani”, „Cineaşti şi filme de succes din Balcani” şi, desigur, o „Bibliografie”.
Orient Express este o lucrare de referinţă şi o lectură recomandabilă tuturor persoanelor interesate de filmul românesc şi de cel balcanic.
Marian Ţuţui – Orient Express: filmul românesc şi filmul balcanic sau Cinematograful balcanicVolumul este structurat excelent în cinci mari părţi, evoluând de la o prezentare de ansamblu a contextului socio-cultural balcanic la analiza aplicată a unor genuri şi stiluri cinematografice specifice ţărilor din regiune, pentru a se încheia cu o secţiune conclusivă.
Primele două părţi, „Balcanii sau paradigma convergenţei a zece culturi” şi „Reprezentarea occidentală şi impunerea imaginii”, pot fi parcurse nu doar de cititorii interesaţi de lumea filmului, ci şi de cei care doresc să afle mai multe despre Peninsula Balcanică şi despre conceptul de „balcanism” (reactualizat după 1990). Trebuie spus că lectura este impresionantă prin uriaşa cantitate de informaţii (în primul rând artistice, dar şi istorice, geografice, sociologice, politice etc.) despre această regiune, pe care este bazată întreaga argumentaţie a autorului.
În a treia parte, „Cinematografia balcanică”, Marian Ţuţui porneşte pe firul istoriei filmului în Balcani, oprindu-se la pionieratul Fraţilor Manakia (revendicaţi de şase ţări) şi la şcolile cinematografice majore din regiune (de la cele mai cunoscute – iugoslavă şi greacă – la cele mai rar menţionate).
Paginile cele mai captivante pentru cititorul cinefil sunt însă cele din partea a patra a volumului, intitulată „De la exotism la genuri şi stiluri specifice”. De aici aflăm, de pildă, că melodrama este un gen cu o lungă tradiţie în Grecia şi Turcia, că filmul cu haiduci (primul gen cu adevărat local, tratat de autor într-un studiu monografic impresionant, tinzând către exhaustivitate) i-a cucerit pe rând pe sârbi, greci, români, bulgari, macedoneni şi albanezi, că filmul cu partizani s-a impus după al Doilea Război Mondial în Bulgaria, Iugoslavia sau Albania şi că noile genuri populare, influenţate de fenomenul globalizării, sunt comedia neagră (revigorată în regiune de către regizorii iugoslavi) şi travelogue-ul (sau road movie-ul). Cineaştii balcanici reprezentativi prezentaţi de Marian Ţuţui separat, în două capitole substanţiale, sunt grecul Theo Anghelopoulos şi sârbul Emir Kusturica.
Desigur, filmul autohton ocupă şi el un spaţiu important în economia cărţii. Nu lipsesc creaţiile reprezentanţilor Noului Cinema Românesc (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu sau Tudor Giurgiu). Printre altele, Marian Ţuţui observă şi argumentează că „o constantă meritorie a filmelor româneşti de dinainte şi de după 1989” este „capacitatea de a reflecta uneori însăşi deformarea personalităţii umane de către sistem”.
Întregul volum dovedeşte o excelentă cunoaştere a subiectului, abordat interdisciplinar, şi dorinţa de a spune cât mai multe despre balcanism, aducând permanent în sprijinul demonstraţiei argumente ale autorităţii şi ale erudiţiei. De aceea, nici o viitoare carte românească (şi nu numai – sper că lucrarea va fi curând tradusă într-o limbă de circulaţie internaţională) despre cinematografia acestei regiuni nu va putea ignora Orient Express.
În partea a cincea, „Balcanismul în cinema – o necesitate?”, autorul demonstrează că balcanismul reprezintă, în contextul cinematografiei mondiale, o sensibilitate aparte, şi îi identifică trăsăturile definitorii, trecând în revistă şi opiniile unor cineaşti şi critici importanţi. Astfel se încheie primul volum românesc dedicat cinematografiei balcanice – un demers „cu atât mai necesar şi mai urgent cu cât unii critici de cinema consideră că este vorba despre un fenomen aproape încheiat“ (aşa cum conchide, nu lipsit de regret, Marian Ţuţui).
Anexele cărţii cuprind: „Evenimentele balcanice şi reflectarea lor artistică în Europa şi America”, „O istorie în date a cinematografului în Balcani”, „Cineaşti şi filme de succes din Balcani” şi, desigur, o „Bibliografie”.
Orient Express este o lucrare de referinţă şi o lectură recomandabilă tuturor persoanelor interesate de filmul românesc şi de cel balcanic.
Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2008, 324 pag.
[Mihai Fulger]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu