Pentru mine, cartea de cinema a anului 2009 (ba chiar a ultimilor ani), dintre cele publicate de autori români, este cea pe care criticul Magda Mihăilescu i-a dedicat-o marelui cineast francez François Truffaut. Este cartea unei pasiuni de-o viaţă, carte visată încă din a doua jumătate a anilor ’70, începută în anii ’90, apoi scrisă şi rescrisă, într-un travaliu neobosit, pentru a ajunge la forma cea mai potrivită cu regizorul tratat, care a ştiut ca nimeni altul să se facă iubit de toate categoriile de spectatori.
După o prefaţă (de fapt, o scrisoare către autoare) semnată de Serge Toubiana (directorul general al Cinematecii Franceze), începe contribuţia Magdei Mihăilescu la substanţiala exegeză truffaldiană, care este structurată în opt capitole. Cel introductiv, „Secretul pierdut”, subliniază importanţa operei lui Truffaut („un clasic care a tulburat apele modernităţii”), pe nedrept considerată „fără ascunzişuri, fără adâncimi”. Cineastul, care „ştie să concilieze plăcerea şi inteligenţa, reveria şi reflexivitatea”, este autorul unei opere-fortăreaţă, clădită „împotriva vieţii” (doar „filmele sunt mai armonioase decât viaţa”, cum afirmă regizorul, interpretat chiar de Truffaut, din Noaptea americană...) şi care „ascunde, încă, multe secrete”.
În al doilea capitol, „Un om timid, devenit intimidant” (din care, la fel ca şi din primul, au apărut câteva fragmente în revista „Cultura”, acum doi ani), Magda Mihăilescu se apropie de viaţa regizorului, evitând elegant cancanurile, dar evidenţiind cultul prieteniei sau „nevroza originii” (adoptat la vârsta de doi ani, s-a simţit un copil nedorit). Sunt analizate relaţiile lui Truffaut cu grupul din jurul revistei „Cahiers du Cinéma” (Godard este printre puţinii prieteni pierduţi pe drum, el devenindu-i chiar duşman), cu Cinemateca şi cinecluburile epocii. Din bogata publicistică truffaldiană sunt selectate câteva texte reprezentative, precum incendiarul O anumită tendinţă a cinematografului francez (1954) sau cronica din 1955 care a lansat formula de succes „politica autorilor”. Istoria primelor proiecte cinematografice ale lui Truffaut (lungmetrajul de debut, inubliabilul Cele patru sute de lovituri, primeşte – doar – Premiul pentru regie la Cannes în 1959) este suprapusă peste povestea începuturilor Noului Val Francez (sintagma La Nouvelle Vague, lansată de Françoise Giroud în 1957, în paginile revistei „L’Express”, avea iniţial semnificaţii mult mai largi).
Cu capitolul al treilea, „Filmele vorbesc între ele”, criticul începe disecarea plină de subtilitate a creaţiilor lui Truffaut (în total patru scurtmetraje şi 21 de lungmetraje), care capătă amploare în următoarele cinci secvenţe: „Utopia jocului”, „Chemarea definitivului...”, „...într-o lume a provizoriului”, „Camera şi stiloul” şi „Jocul, ca regulă”. Motivele (enumerate în titlurile capitolelor) trec dintr-un film într-altul, „într-o neîncetată cărăuşie”, alături de fraze şi planuri identice, numere şi imagini-fetiş, cuvinte perechi-perechi şi nume proprii. Truffaut este un „cineast al sufletului”, la care alăturarea unor planuri aparent banale poate avea efecte divine. Iar paginile miezoase ale Magdei Mihăilescu, în care rigurozitatea nu exclude poezia, sunt delectabile atât pentru cineaştii profesionişti şi cinefilii experimentaţi, cât şi pentru profanii într-ale filmului.
Capitolul „Mărturii” include dialoguri despre Truffaut (publicate fragmentar în „Adevărul literar şi artistic”) cu câţiva dintre cei mai importanţi colaboratori ai cineastului: scenariştii Claude de Givray, Suzanne Schiffman şi Jean Gruault, monteuza Martine Barraqué, directorii de imagine Nestor Almendros şi William Lubtchansky, precum şi actorul-fetiş Jean-Pierre Léaud. Volumul se încheie cu trei secţiuni foarte utile: „Repere biografice”, „Filmografie” (în care fiecare titlu are date tehnice, sinopsis şi referinţe critice) şi „Bibliografie”.
Fără nici o îndoială, un volum de raftul întâi, ce justifică pe deplin toate superlativele cu care a fost primit. Cartea despre „bărbatul care iubea filmele” (trimitere evidentă la titlul filmului lui Truffaut din 1977) ar trebui să fie una dintre cărţile de căpătâi ale oricărui cinefil român.
În al doilea capitol, „Un om timid, devenit intimidant” (din care, la fel ca şi din primul, au apărut câteva fragmente în revista „Cultura”, acum doi ani), Magda Mihăilescu se apropie de viaţa regizorului, evitând elegant cancanurile, dar evidenţiind cultul prieteniei sau „nevroza originii” (adoptat la vârsta de doi ani, s-a simţit un copil nedorit). Sunt analizate relaţiile lui Truffaut cu grupul din jurul revistei „Cahiers du Cinéma” (Godard este printre puţinii prieteni pierduţi pe drum, el devenindu-i chiar duşman), cu Cinemateca şi cinecluburile epocii. Din bogata publicistică truffaldiană sunt selectate câteva texte reprezentative, precum incendiarul O anumită tendinţă a cinematografului francez (1954) sau cronica din 1955 care a lansat formula de succes „politica autorilor”. Istoria primelor proiecte cinematografice ale lui Truffaut (lungmetrajul de debut, inubliabilul Cele patru sute de lovituri, primeşte – doar – Premiul pentru regie la Cannes în 1959) este suprapusă peste povestea începuturilor Noului Val Francez (sintagma La Nouvelle Vague, lansată de Françoise Giroud în 1957, în paginile revistei „L’Express”, avea iniţial semnificaţii mult mai largi).
Cu capitolul al treilea, „Filmele vorbesc între ele”, criticul începe disecarea plină de subtilitate a creaţiilor lui Truffaut (în total patru scurtmetraje şi 21 de lungmetraje), care capătă amploare în următoarele cinci secvenţe: „Utopia jocului”, „Chemarea definitivului...”, „...într-o lume a provizoriului”, „Camera şi stiloul” şi „Jocul, ca regulă”. Motivele (enumerate în titlurile capitolelor) trec dintr-un film într-altul, „într-o neîncetată cărăuşie”, alături de fraze şi planuri identice, numere şi imagini-fetiş, cuvinte perechi-perechi şi nume proprii. Truffaut este un „cineast al sufletului”, la care alăturarea unor planuri aparent banale poate avea efecte divine. Iar paginile miezoase ale Magdei Mihăilescu, în care rigurozitatea nu exclude poezia, sunt delectabile atât pentru cineaştii profesionişti şi cinefilii experimentaţi, cât şi pentru profanii într-ale filmului.
Capitolul „Mărturii” include dialoguri despre Truffaut (publicate fragmentar în „Adevărul literar şi artistic”) cu câţiva dintre cei mai importanţi colaboratori ai cineastului: scenariştii Claude de Givray, Suzanne Schiffman şi Jean Gruault, monteuza Martine Barraqué, directorii de imagine Nestor Almendros şi William Lubtchansky, precum şi actorul-fetiş Jean-Pierre Léaud. Volumul se încheie cu trei secţiuni foarte utile: „Repere biografice”, „Filmografie” (în care fiecare titlu are date tehnice, sinopsis şi referinţe critice) şi „Bibliografie”.
Fără nici o îndoială, un volum de raftul întâi, ce justifică pe deplin toate superlativele cu care a fost primit. Cartea despre „bărbatul care iubea filmele” (trimitere evidentă la titlul filmului lui Truffaut din 1977) ar trebui să fie una dintre cărţile de căpătâi ale oricărui cinefil român.
Magda Mihăilescu – François Truffaut, bărbatul care iubea filmele
Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009, 316 pag.
Cuvânt înainte de Serge Toubiana
[Mihai Fulger]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu