Despre animaţia românească, actual, se pot scrie doar necrologuri. În ultimul timp am aflat despre volatilizarea singurului studio de animaţie autohton sau despre dispariţia unor foşti regizori şi animatori ce contribuiseră la gloria Animafilm-ului, dar la trecut se poate scrie cu litere entuziaste pentru a surprinde efuziunea şi emulaţia unor vremuri în care animaţia românească contura personaje ce-şi impuneau giumbuşlucurile pe ecranele lumii. Să ne amintim că la sfârşitul anilor ’60 la Mamaia se desfăşura bienal Festivalul Filmului de Animaţie alternativ cu faimosul festival de la Annecy (iniţiat în 1960, a devenit anual din 1998), fapt ce-a mediat un contact internaţional al animaţiei româneşti şi a pus bazele unei adevărate şcoli de animaţie autohtone.
Cel care a devenit sinonim cu arta animatorie româneşti este Ion Popescu Gopo (1923-1989). Format în perioada interbelică ca şi caricaturist, primele încercări de animaţie le-a conceput alături de tatăl său, Constantin Popescu, într-un studio improvizat, „Popescu şi fiii”, apoi a absolvit Faculatatea de Belle-Arte din Bucureşti, continuând să deseneze asiduu, iar în anul 1950, conform utilităţii didactice ale acelor vremuri, a urmat un curs intensiv de animaţie la studioul moscovit „Soiuzmultifilm”. La reîntoarcerea sa (1950) este însărcinat să formeze un studio de animaţie autohton, care din 1964 se va intitula „Animafilm”.
Având aceste minime repere despre animaţia românească şi despre fondatorul ei, putem intra în laboratorul alchimistului Gopo, care a preschimbat o umilă făptură însăilată fragil pe hârtie într-un blazon. „Filme, filme, filme, filme” are valoarea unei introspecţii, al cărui mecanism Gopo nu ezită să-l expună şi unor cititori mai puţin avizaţi. Totodată este şi un omagiu adus oamenilor din jurul evoluţiei sale artistice, începând cu tatăl său Constantin Popescu (acronimul Gopo provine de la numele mamei sale – Olga GOrenko şi al tatălui, POpescu), inginerul sunetist Dan Ionescu, „un fel de Jupiter priceput la zgomote”, desenatorii Matty, Constantin Musteţea, Iulian Hermeneanu, deveniţi şi ei în timp regizori importanţi, scenograful Nicolae Hizan şi nu în ultimul rând Pascal Rădulescu, de la care Gopo a „învăţat mult desen şi încăpăţânare în muncă” (Pascal Rădulescu, un celebru caricaturist şi ilustator de carte din perioada interbelică, a ilustrat cărţile de poveşti ale lui Moş Nae alias N. Batzaria, istoria artelor, din motive necunoscute mie, nu l-a consemnat decât fulgurant în memoriile scrise ale unor contemporani).
În paginile acestei cărţi Gopo îşi descrie ideile contemplativ, cu o febrilitate temperată, precum un bunic ce-şi povesteşte alegoria tinereţii unor nepoţi. Nu contest această reţinere a ritmului textului, pentru că Gopo se revanşează prin desene ce însoţesc abundent cuvintele molcome, în propoziţii feliate didactic.
Gopo, format la şcoala sovietică, care adoptase stilul Disney, şi-a dat seama repede că nu poate să atingă acurateţea tehnică a acesteia, încercând desprinderea prin configurarea unui stil propriu, ideatic, şi mai puţin bazat pe o tehnică ce-i era inaccesibilă: "În primele mele desene animate am încercat să-l imit pe Disney. Când am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe-nu, culoare-nu, gingăşie-nu. Singurul domeniu în care puteam să atac era subiectul." (Cinema Magazin Estival 1983). Astfel a început să abordeze mari teme universale cu resurse minime. Şi-a dat întâlnire cu OMUL, s-a plimbat cu el prin istorie (în viziunea lui Gopo la început a fost Scara, v. Scurtă istorie), a evoluat de la piatră la atom, totul petrecându-se val-vârtej, cu timpul calcând umbra omului, grăbindu-l să-şi revigoreze sinapsele neuronale.
Titlul cvadruplu se raportează la cele patru filme realizate de Gopo până la acea dată (1963): Scurtă istorie (1956, Palme d’or, Cannes 1957), 7 Arte (1958, Marele Premiu, Tours 1958), Homo sapiens (1960, Marele Premiu, Karlovy Vary & Marele Premiu, San Francisco, 1960) şi Alo! Halo! (1962, comandă UNESCO) şi care i-au construit anvergura internaţională prin silueta unui omuleţ născut dintr-o arhitectură ludică ce condensează toate mirările lumii.
„Filme, filme, filme, filme” este o carte de socotit idei, temeri, oameni, premii şi de scotocit prin imaginaţia plurală a omului şi a cosmogoniei sale.
Ion Popescu Gopo - Filme, filme, filme, filme
Editura Meridiane, Bucureşti, 1963, 74 pag.; tiraj: 8.000 + 160
Cuvânt înainte de Tudor Arghezi
Cel care a devenit sinonim cu arta animatorie româneşti este Ion Popescu Gopo (1923-1989). Format în perioada interbelică ca şi caricaturist, primele încercări de animaţie le-a conceput alături de tatăl său, Constantin Popescu, într-un studio improvizat, „Popescu şi fiii”, apoi a absolvit Faculatatea de Belle-Arte din Bucureşti, continuând să deseneze asiduu, iar în anul 1950, conform utilităţii didactice ale acelor vremuri, a urmat un curs intensiv de animaţie la studioul moscovit „Soiuzmultifilm”. La reîntoarcerea sa (1950) este însărcinat să formeze un studio de animaţie autohton, care din 1964 se va intitula „Animafilm”.
Având aceste minime repere despre animaţia românească şi despre fondatorul ei, putem intra în laboratorul alchimistului Gopo, care a preschimbat o umilă făptură însăilată fragil pe hârtie într-un blazon. „Filme, filme, filme, filme” are valoarea unei introspecţii, al cărui mecanism Gopo nu ezită să-l expună şi unor cititori mai puţin avizaţi. Totodată este şi un omagiu adus oamenilor din jurul evoluţiei sale artistice, începând cu tatăl său Constantin Popescu (acronimul Gopo provine de la numele mamei sale – Olga GOrenko şi al tatălui, POpescu), inginerul sunetist Dan Ionescu, „un fel de Jupiter priceput la zgomote”, desenatorii Matty, Constantin Musteţea, Iulian Hermeneanu, deveniţi şi ei în timp regizori importanţi, scenograful Nicolae Hizan şi nu în ultimul rând Pascal Rădulescu, de la care Gopo a „învăţat mult desen şi încăpăţânare în muncă” (Pascal Rădulescu, un celebru caricaturist şi ilustator de carte din perioada interbelică, a ilustrat cărţile de poveşti ale lui Moş Nae alias N. Batzaria, istoria artelor, din motive necunoscute mie, nu l-a consemnat decât fulgurant în memoriile scrise ale unor contemporani).
În paginile acestei cărţi Gopo îşi descrie ideile contemplativ, cu o febrilitate temperată, precum un bunic ce-şi povesteşte alegoria tinereţii unor nepoţi. Nu contest această reţinere a ritmului textului, pentru că Gopo se revanşează prin desene ce însoţesc abundent cuvintele molcome, în propoziţii feliate didactic.
Gopo, format la şcoala sovietică, care adoptase stilul Disney, şi-a dat seama repede că nu poate să atingă acurateţea tehnică a acesteia, încercând desprinderea prin configurarea unui stil propriu, ideatic, şi mai puţin bazat pe o tehnică ce-i era inaccesibilă: "În primele mele desene animate am încercat să-l imit pe Disney. Când am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe-nu, culoare-nu, gingăşie-nu. Singurul domeniu în care puteam să atac era subiectul." (Cinema Magazin Estival 1983). Astfel a început să abordeze mari teme universale cu resurse minime. Şi-a dat întâlnire cu OMUL, s-a plimbat cu el prin istorie (în viziunea lui Gopo la început a fost Scara, v. Scurtă istorie), a evoluat de la piatră la atom, totul petrecându-se val-vârtej, cu timpul calcând umbra omului, grăbindu-l să-şi revigoreze sinapsele neuronale.
Titlul cvadruplu se raportează la cele patru filme realizate de Gopo până la acea dată (1963): Scurtă istorie (1956, Palme d’or, Cannes 1957), 7 Arte (1958, Marele Premiu, Tours 1958), Homo sapiens (1960, Marele Premiu, Karlovy Vary & Marele Premiu, San Francisco, 1960) şi Alo! Halo! (1962, comandă UNESCO) şi care i-au construit anvergura internaţională prin silueta unui omuleţ născut dintr-o arhitectură ludică ce condensează toate mirările lumii.
„Filme, filme, filme, filme” este o carte de socotit idei, temeri, oameni, premii şi de scotocit prin imaginaţia plurală a omului şi a cosmogoniei sale.
Ion Popescu Gopo - Filme, filme, filme, filme
Editura Meridiane, Bucureşti, 1963, 74 pag.; tiraj: 8.000 + 160
Cuvânt înainte de Tudor Arghezi
[Paul S. Odhan]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu