Drumul spre artă al cineamatorului (1990)

Presupun că orice cinefil, cotropit de patimile marelui ecran, şi-a izgonit starea contemplativă căutând să intre în pielea de “înfăptuitor” al întâmplărilor înrămate în celuloid. În fiecare din noi există, sincron & succesiv, clocotul regizoral, disciplina scenaristului, impetuozitatea actorului ce se înlanţuie trepidant, configurând fantasmele noastre filmice. Filmele ne aparţin, le purtam în noi şi dincolo de ecran, nu existăm pe generic, dar genericul se prelungeşte extra muros, incluzând şi tribulaţiile noastre.
“Drumul spre artă al cineamatorului” (Ed. Meridiane, 1990) încearcă, şi reuşeşte prin stilul ei pedagogic, să ne extragă din pasivitatea de “regizori” efemeri. Autorul cărţii, regizorul Lucian Bratu, realizatorul unor filme cu succes, atât la public, cât şi la critică, în epoca sa (Tudor, 1962; Un film cu o fată fermecătoare, 1966; Mireasa din tren, 1979; Angela merge mai departe, 1981), s-a remarcat de-a lungul timpului ca un susţinător al cinecluburilor de amatori, încercând să ghideze un entuziasm nefinisat spre un meşteşug achizitionat cu miez şi sudoare.
Pornind de la întrebarea incipientă – “de ce facem film?” – întregul expozeu porneşte pas cu pas spre golgota artistică a unei simple idei ce necesită prelucrări multiple pentru a ajunge la o emoţie amplă şi validată de pluralul altor simţuri.
Capitolele sunt structurate în trepte, pentru “a înţelege” cum să te faci înţeles, modulând un act artistic într-un spaţiu denominat tehnic, delimitând contradicţiile personale de certitudinile unei arte supuse unor evaluări estetice.
“Filmul le apare unora ca o lumină strălucitoare de o mie de sori. Lumina care atrage multe efemeride. Tentaţia de a se "vedea" pe ecran sau de a "rezolva mai bine" (decât a făcut-o regizorul) un moment sau altul o încearcă aceşti oameni în intunericul salii de cinematograf. Poate că nici o altă artă nu exercită o fascinaţie mai mare decât această a şaptea artă…” – cu aceste gânduri porneşte Lucian Bratu să esenţializeze dinamica unei arte ce irupe dintr-un strat personal spre o receptare generală.
Lucian Bratu conferă importanţa necesară nu numai realizării filmului, ci şi perceperii acestuia, invocând “problema cunoaşterii”, prin cele doua axe ale sale, directă şi indirectă, sau abordând arta filmului în contextul celorlalte arte, subliniind intertependenţa artelor ce au confluat într-o artă hibridă – arta cinematografică, pentru a clarifica toata amplitudinea ce rezidă în labirint.
“Cadrul cinemtografic”, “planul cinematografic”, “decupajul regizoral”, “pregătirea echipamentului de filmare”, “alcătuirea grupei de filmare”, “filmarea pe cadre”, “titlurile filmului” sunt câteva dintre temele abordate exhaustiv în aceasta carte, dirijând demonstrativ toate arpegiile actului auctorial. Lucian Bratu nu se rezumă doar la filmul de actţune, ci atinge puncte explicative pentru filmul documentar şi de animaţie, însumând întreaga “arborescenţă” cinematografică.
Catalogând toate segmentele realizarii unui film, de la scenariu la montaj, toate acestea însoţite de exerciţii de aplicabilitate, Lucian Bratu îşi conturează vocaţia profesorală de care au avut parte cei care au încercat să elucideze freamătul pânzei ecranului.

Lucian Bratu - Drumul spre artă al cineamatorului
Editura Meridiane, Bucuresti, 1990, 236 pagini
Prefaţă de Andrei Blaier

[Paul S. Odhan]