Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan (2003)

Cineast-scriitor „şicanat, cenzurat, interzis cum n-a mai fost nici un alt regizor român”, un biet om „supt vremi”, nici înrăit, nici doborât de înfrângeri, „îmbolnăvit şi îmbătrânit de vremurile în care trăise”, Mircea Săucan rămâne o prezenţă pe cât de insolită, pe atât de discretă în memoria publicului cinefil şi cititor. Prima monografie (de fapt, după cum spune autoarea, un hibrid, un mix de carte-dialog şi lucrare critică) ce i-a fost dedicată se numeşte Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan şi aparţine Iuliei Blaga.

Cu un tată român – „nepot de ciobani care făceau migraţiunea până la mare şi reveneau acasă de Crăciun colindând” – şi o mamă evreică de origine maghiară”, Mircea Săucan va spune (ca-n finalul Rinocerilor lui Eugen Ionescu): „Am încercat să rămân om”. Relatarea unui fapt aproape divers este simptomatică în acest sens. Într-o zi de la începutul anilor ’70, Săucan se afla la Union („Sfânta Uniune între Inimă, Alcool, Iubire, Prietenie, Creaţie”) cu soţia (Juja) şi un prieten de familie (scenaristul Mihai Creangă). De la o masă alăturată se apropie de ei un „demon roşcat” (regizorul Lucian Pintilie), care-l întreabă direct, frumos, clar, să audă toată lumea: „Spune, Săucane, tu eşti jidan sau nu eşti jidan?”. Răspunsul a venit clar, precis şi fără perdea: „Mama mea e evreică, tatăl meu e român, iar tu du-te-n pizda mă-tii!”. Apostrofat de Mihai Creangă („alb la faţă”), regizorul Reconstituirii continuă: „Ei, acesta-i semn că-l iubesc că e jidan”. În ciuda tuturor aluziilor la originea sa etnică „pestriţă”, Săucan răspundea mereu acelaşi lucru: „Nu sunt anti-român. Sunt anti-huligan şi antifascist”.

Creaţia lui Mircea Săucan (1928 – 2003) numără patru lungmetraje, două poeme lirice, câteva metraje medii şi scurte. La început un foarte bun regizor pro-comunist (cu studii la Moscova), Săucan devine indezirabil „nu pe considerente ideologice, ci datorită structurii sale artistice şi talentului său deosebit”. Cu amărăciune, va povesti: „M-au dat afară, m-au exclus, m-au inclus, m-au descompus, m-au distrus”. Dar nu dizidenţa, ci personalitatea artistică l-a pierdut. Practic, frica de concurenţă a colegilor întru creaţie a declanşat furia cu care „l-au exclus, l-au descompus şi l-au distrus”. Filmele sale – insolite, revoluţionare stilistic, în perfectă consonanţă cu fenomenul „noilor valuri” (Antonioni, Resnais, Godard, Wajda) – reprezentau un „seism puternic, capabil să schimbe vechea configuraţie geologică a filmului românesc”. Or, nu se dorea aşa ceva. Fabrica de filme de la Buftea, glumea amar Săucan, trebuia să producă în continuare vată.

Extraordinara modernitate a stilului din Meandre (1966), poezia formelor în alb-negru din acest film aluziv, ce conţine „nu simboluri, ci esenţe”, a şocat breasla regizorală de la Buftea. Sergiu Nicolaescu, pe atunci rising an authoritarian director, i-a spus-o în faţă, direct: „Mă, Săucane, s-a terminat cu tine. Eşti scos din ring. Scurt. Ai luat K.O. după Meandre şi nu te vei mai ridica niciodată”. Filmul a fost scos de pe ecrane, ca „în ring” să rămână loc doar pentru autorii de blockbusters ca Nicolaescu, Mircea Drăgan şi pentru cei care, într-o formă sau alta, acceptau la règle du jeu. Replica regizorului, peste ani, consemnată în cartea Iuliei Blaga: „Interesant că nu m-a jidănit. Poate că nu era antisemit, dar asta nu înseamnă că nu-i huligan de alt soi”.

Suta de lei (1971) a fost conceput şi filmat chiar în perioada „Tezelor din iulie”, în plină „revoluţie culturală” de inspiraţie maoistă. Din ordinul Elenei Ceauşescu şi al lui Dumitru Popescu (zis „Dumnezeu” – nomenclaturist, înalt funcţionar de stat, a jucat un rol semnificativ în construirea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu), negativul a fost ars. Nu înainte ca directorul filmului, Constantin Roateş, să reuşească să tragă trei copii. Acest om „calm, stăpân pe situaţie” avea să fie principala victimă a filmului. La premieră s-a difuzat un alt film. „Filmul – scrie Iulia Blaga – a fost maltratat în cel mai josnic mod. Eroul nu mai murea la final, au fost scoase oile dintr-o secvenţă pur poetică, benignă, a fost eliminat până şi Buick-ul cumpărat de Studioul Buftea de la Lica Gheorghiu. Au fost adăugate lozinci, iar premiera a fost, de fapt, o anti-premieră tragică.” Lui „nea Tică Roateş” – „un om minunat, strălucitor în modestia lui, în cumsecădenia, în inteligenţa lui artistică” – i s-a făcut rău, s-a dus la punctul medical de la Buftea, a făcut infarct şi a murit la spital. După momentul Suta de lei (interzis chiar şi în varianta maltratată de cenzori), Mircea Săucan se refugiază în filmul documentar şi în literatură, iar în 1987, pleacă în Israel, de unde nu se va mai întoarce. Hârtia i-a dat atunci libertatea pe care banda de celuloid nu i-o mai permitea.

Filmele lui Mircea Săucan – „puţine, dar cu mult în ele”, iconoclaste, dar fără ostentaţie – nu pun în pagină evenimente, ci stări. Regizorul explorează psihologia sinuoasă a eroilor, jocul ei labil, senzaţiile personajelor. Pentru astfel de filme, ochii spectatorilor trebuie curăţiţi. Ele se adresează unei priviri netede, nepervertite, şi „nu stau alături de ale celorlalţi oameni”. Firul narativ („povestea”) trebuie să fie articulat de către spectator din numai câteva elemente. „Acest lucru – avertiza George Littera – presupune scoaterea lui din obişnuinţa de a privi doar întâmplările, de a i se da totul de-a gata, presupune desigur o familiarizare cu acest soi de cinematograf bazat pe sincopări, pe alunecări de spaţiu, pe translaţii temporale…”.

Iulia Blaga – Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan

Editura Hasefer, colecţia „Caiete culturale” a revistei „Realitatea Evreiască”, Bucureşti, 2003, 348 pag.

(În 2007, volumul a fost retipărit, într-o ediţie electronică disponibilă online, de către Editura LiterNet)

[Marian Rădulescu]