Vîrstele peliculei I (2009)

În 1982, Tudor Caranfil publica, la editura Meridiane, primul volum din seria Vîrstele peliculei, intitulată la fel ca emisiunea pe care el a realizat-o la TVR între 1973 şi 1977 (când Dumitru Popescu-„Dumnezeu” a desfiinţat-o) şi a reluat-o apoi din 1990 până în 1997 (perioadă în care am avut şansa s-o urmăresc şi eu). Acest prim volum (din patru, iniţial) deschidea ceea ce autorul numea „O istorie a filmului în capodopere” şi acoperea 20 de filme din perioada 1895-1925, de la Stropitorul stropit al lui Louis Lumière la Crucişătorul Potemkin al lui Serghei Eisenstein. Erau reluate („nu reproduse”, precizează Tudor Caranfil) trei subiecte (Intoleranţă de David Wark Griffith, Rapacitate de Erich von Stroheim şi, din nou, Crucişătorul Potemkin) din cea dintâi carte a autorului, Şapte capodopere ale filmului mut (1966).

Anul acesta, cunoscutul critic şi istoric de film a reeditat, într-o versiune „adnotată şi adăugită”, primul volum din Vîrstele peliculei, care prezintă doar 17 filme, oprindu-se la Rapacitate (1924); cartea este a treia apariţie din colecţia „Cinema” a editurii Polirom. Principala modificare este înlocuirea capitolului dedicat producţiei autohtone Independenţa României (1912) cu eseul despre acest film („îmbogăţit cu informaţii noi” şi, acum, cu un epilog nou, intitulat „După 20 de ani”) din volumul În căutarea filmului pierdut, apărut tot la Meridiane, în 1988; astfel, primul lungmetraj românesc ocupă aproape un sfert din noua carte.
Mă opresc puţin asupra acestui capitol important, cu un pronunţat ton polemic. În ediţia din 1982, Tudor Caranfil, la fel ca majoritatea confraţilor săi, atribuia Independenţa României lui Grigore Brezeanu, „autor complet” la doar 19 ani (atunci se considera că fiul actorului Iancu Brezeanu s-ar fi născut în 1892, nu în 1891, cum a certificat ulterior foaia sa matricolă, descoperită de autorul cărţii). În 1988 şi, apoi, în 2009, Tudor Caranfil, bazându-se pe documentele apărute între timp, ajunge, după o argumentaţie convingătoare, la următoarea ecuaţie: „Aristide Demetriade = autor, pornind de la schiţa de scenariu a lui [Petre] Liciu şi beneficiind mereu de retuşurile echilibrate ale lui [Constantin] Nottara, dar asumându-şi, în egală măsură, tot ceea ce a fost posibil din sarcina regiei; Grigore Brezeanu = talentat şi abil producător, ştiind cum să urnească «afacerea» din loc şi cum s-o consolideze la timp prin antrenarea celui de-al treilea «factor», finanţatorul Leon Popescu (precedat şi secundat de Pascal Vidraşcu, a cărui contribuţie încă mai rămâne de elucidat)”. Criticul şi istoricul de film încearcă să iniţieze un dialog cu confraţii care i-au întâmpinat până acum descoperirile (deloc ignorabile) cu ceea ce autorul numeşte „o asurzitoare tăcere”. Sper că măcar acum, după ce regizorul Nae Caranfil a realizat filmul Restul e tăcere (2007), în care, într-un fel de revoltă împotriva tatălui, răstoarnă datele problemei privind paternitatea filmului de acum un secol, cartea va stârni în lumea criticilor şi istoricilor de specialitate o dezbatere absolut necesară.
În acest volum şi celelalte patru în curs de apariţie la Polirom, ca şi în Cetăţeanul Kane. „Romanul” unui film (prezentat, la rândul său, aici), iese la iveală marele şi prea puţin cunoscutul talentul literar al lui Tudor Caranfil. De fapt, aceste cărţi se află, în opinia mea, undeva la mijlocul distanţei dintre istorie cinematografică şi literatură, pentru că autorul porneşte de la datele de arhivă şi de la bibliografia de specialitate, dar brodează apoi nişte ficţiuni subiective, autoritatea documentului fiind permanent dublată de forţa imaginaţiei. Fiind captivat de „capodoperele” istoriei filmului (conceptul de „capodoperă” are aici un înţeles mai larg), Tudor Caranfil izbuteşte să-şi captiveze cititorii ca un mare prozator. El surprinde excelent atât destinul personajelor sale principale (marii cineaşti ai începutului de drum), cât şi spiritul epocii în care au trăit aceştia. Astfel, autorul depăşeşte studiul documentelor şi nu doar intuieşte psihologia şi motivaţiile eroilor, ci se şi transpune în epoca respectivă, tinzând către o perspectivă sincronică asupra evenimentelor, pentru a ne înlesni înţelegerea şi empatia nouă, cititorilor. Orice capitol al cărţii ar putea fi citit nu doar ca un studiu biografic, şi ca o proză scurtă. Stilul său nu este academic, rece şi sec, ci implicat, plin de viaţă şi de substanţă. Scriind despre pelicule fără vârstă, Tudor Caranfil ne oferă numeroase pagini fără vârstă.
Cartea este dedicată „Pionierilor filmologiei noastre, dr. Ion Cantacuzino şi prof. D.I. Suchianu” şi are un motto foarte bine ales: „Voi, cei care scrieţi despre filme, sunteţi nebuni! Ca să scrii despre filme, trebuie, mai întâi, să le faci!...” (Orson Welles).

Tudor Caranfil – Istoria cinematografiei în capodopere. Vîrstele peliculei. Volumul I. De la „Stropitorul stropit” la „Rapacitate” (1895-1924)
Ediţia a II-a, adnotată şi adăugită
Editura Polirom, Iaşi, colecţia „Cinema”, 2009, 664 pag.
„Notă la ediţia a doua”, „Mulţumiri” şi „Argument” de Tudor Caranfil

Ediţia I - Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, 508 pag.

În căutarea filmului pierdut
sau
Trei „romane” cinematografice: „Independenţa României”, „Trăiască Mexicul!”, „Speranţa”

Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, 368 pag.

[Mihai Fulger]