Concubin în aceeaşi scorbură a ilogismului cu Grid Modorcea, Ioan Lazăr a consumat celuloza patriei pentru a ne demonstra cum neuronu’ şi retina funcţionează, în cazul acestui autor, precum tusea şi junghiu’. Un hei-rup de cuvinte amplasate în fraze bombastice, pigmenţi neologici extraşi din autori occidentali (subjugaţi în ostentative note de subsol), vervă de idei ajunsă la vertij – toate ingredientele unui vid intelectual au fost amorsate pentru a detona, pagină după pagină, într-o grimasă livrescă.Cartea despre care am ales să scriu se numeşte Arta naraţiunii în filmul românesc cu subtitlul 50 de secvenţe antologice. Toţi ştim că naraţiunea presupune o povestire, o expunere a unui eveniment, ce are nevoie de un oarecare spaţiu de relatare, iar o secvenţă înseamnă un „petic” dintr-un întreg. A înţeles cineva copulaţia dintre titlu şi subtitlu?! Eu nu. Dar să citim ce spune însuşi gânditorul în prefaţa cărţii: "Am intitulat această carte «Arta naraţiunii în filmul românesc» fără nici o intenţie de a restrânge valoarea unui film la structura lui narativă, ori de a considera filmul un gen literar, o subspecie a romanului sau a nuvelei. Deşi pare să spună acelaşi lucru, relatând evenimente pe care le construieşte de obicei şi proza, filmul se bazează pe alt fel de «naranţi» [wtf?!] , îşi are sistemul lui propriu de semne, întemeiat pe «mişcare», pe «imaginea în devenire». Lucrarea nu-şi propune să se constituie ca o teorie a «naraţiunii cinematografice» - întreprindere temerară în care s-au lansat diverşi autori cu rezultate controversate -, ci mai degrabă să ofere cîteva încercări de analiză a sensului derivat din formulele vizuale ale epicului. [deci, naraţiunea din titlu e ca leopardul după gardul vopsit] ....Aşadar, cartea cuprinde comentarii consacrate unor secvenţe memorabile din cincizeci de filme româneşti." Gata, ne-am lămurit. Să admitem că naraţiunea e un lanţ de vitrine, iar Ioan Lazăr ne va explica ce umbre are şifonul de pe manechine şi ce ar putea vedea Gigel dincolo de cartonul inscripţionat „remaiem ciorapi”.
Primul film, prima analiză: O noapte furtunoasă (1943): Imaginea semi-subiectivă şi imaginea totală. Stop. Oare ce poate semnifica conceptul de “imagine semi-subiectivă”? Chiar noţiunea de subiectiv implică un set de (a)percepţii proiectate în clar-obscur, o personalizare evenimenţială, iar prefixul semi- inutil adăugat, fără forţă de a potenţa un sens, sufocă iniţierea unei teorii valide. Ioan Lazăr reia teza “ochiului cinematografic” ce vede realitatea în acelaşi timp şi în acelaşi fel cu personajul. Strict legată de acest film, a ales să analizeze “secvenţa prinderii lui Rică Venturiano de către urmăritorii agresivi şi grăbiţi – filmat în plonjeu, deci dintr-un unghi oblic”. Conform lui I.L., “Rică Venturiano nu este însă un martor, ci chiar protagonistul. Imaginea nu este totuşi subiectivă la modul absolut. Punctul lui de vedere coincide totodată cu acela al autorului. Fără a fi detaşată de acţiune, imaginea obţinută prin ochii lui Rică este mai degrabă semi-subiectivă”. Drag popor cititor, aţi depistat ceva logic în această demonstraţie sprinţară a domnului Ioan Lazăr?! Oare cum reuşeşte camera de filmat axată pe trăirea unui protagonist al acţiunii să ne indice un sentiment înjumătăţit al tensiunii acţiunii?! Acesta este doar un exemplu al schilodirii demersului analitic de către un autor ce confirmă butada “o carte citită nu te face mai inteligent decât eşti”.
Acest volum burduşit de non-sensuri conţine fix 50 de secvenţe din filme româneşti realizate în perioada 1943-1980, decorticate astfel încât împing orice cititor rezonabil spre un dezgust total. Ceea ce este într-adevăr de neînţeles este girul cu care alţi oameni de film – D. I. Suchianu, Manuela Cernat, Olteea Vasilescu – enumeraţi de talentatul domn Ioan Lazăr în prefaţă ca fiind lectori ai acestui delir ideatic, au mimat raţionalitatea, oferind gratuit masca ştiinţifică ce acoperă o impostură.
Ioan Lazăr - Arta naraţiunii în filmul românesc. 50 de secvenţe antologice
Editura Meridiane, Bucureşti, 1981, 336 pagini
Primul film, prima analiză: O noapte furtunoasă (1943): Imaginea semi-subiectivă şi imaginea totală. Stop. Oare ce poate semnifica conceptul de “imagine semi-subiectivă”? Chiar noţiunea de subiectiv implică un set de (a)percepţii proiectate în clar-obscur, o personalizare evenimenţială, iar prefixul semi- inutil adăugat, fără forţă de a potenţa un sens, sufocă iniţierea unei teorii valide. Ioan Lazăr reia teza “ochiului cinematografic” ce vede realitatea în acelaşi timp şi în acelaşi fel cu personajul. Strict legată de acest film, a ales să analizeze “secvenţa prinderii lui Rică Venturiano de către urmăritorii agresivi şi grăbiţi – filmat în plonjeu, deci dintr-un unghi oblic”. Conform lui I.L., “Rică Venturiano nu este însă un martor, ci chiar protagonistul. Imaginea nu este totuşi subiectivă la modul absolut. Punctul lui de vedere coincide totodată cu acela al autorului. Fără a fi detaşată de acţiune, imaginea obţinută prin ochii lui Rică este mai degrabă semi-subiectivă”. Drag popor cititor, aţi depistat ceva logic în această demonstraţie sprinţară a domnului Ioan Lazăr?! Oare cum reuşeşte camera de filmat axată pe trăirea unui protagonist al acţiunii să ne indice un sentiment înjumătăţit al tensiunii acţiunii?! Acesta este doar un exemplu al schilodirii demersului analitic de către un autor ce confirmă butada “o carte citită nu te face mai inteligent decât eşti”.
Acest volum burduşit de non-sensuri conţine fix 50 de secvenţe din filme româneşti realizate în perioada 1943-1980, decorticate astfel încât împing orice cititor rezonabil spre un dezgust total. Ceea ce este într-adevăr de neînţeles este girul cu care alţi oameni de film – D. I. Suchianu, Manuela Cernat, Olteea Vasilescu – enumeraţi de talentatul domn Ioan Lazăr în prefaţă ca fiind lectori ai acestui delir ideatic, au mimat raţionalitatea, oferind gratuit masca ştiinţifică ce acoperă o impostură.
Ioan Lazăr - Arta naraţiunii în filmul românesc. 50 de secvenţe antologice
Editura Meridiane, Bucureşti, 1981, 336 pagini
[Paul S. Odhan]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu