Lumea filmului este colorată, iar culisele ei la fel (alb/negrul a devenit doar o variaţiune estetică). Există dincolo de ecran un tumult, mai mult sau mai puţin majestuos, ce ajunge egal mediatizat / expus / (re)memorat ca filmul în sine. În lumea filmul românesc au existat doar zvonuri ce s-au anesteziat între ele, cineaştii români nefiind racordaţi la sistemul memorialistic, specific unei industrii cinematografice funcţionale, de aceea doar cele câteva monografii ce apar râzleţe din an în an nu evocă decât omagial o personalitate zeificată, iar puţinele memorii cineastice apărute până în 1989 erau axate doar pe carierele profesionale ale autorilor. Nici după anul revoluţiei decembriste nu a fost atinsă o deschidere a uşilor caracterologice, dar.....în acest deşert editorial, anul trecut, a apărut o expansivă carte de memorii a unui cineast provenit din zona filmului documentar: Ion Visu, iar cartea sa În grădina la Eden cântă domnul Beethoven (Editura AIT Laboratories, Bucureşti, 2008) indică prin titlu o abordare jovială a unei vieţii trăite în zig-zag.Ion Visu este tatăl actorul Gheorghe Visu, pe care memoria cinefililor îl păstrează într-o ramă de aur pentru rolurile importante din Mireasa din tren (1979, regia: Lucian Bratu), Faleze de nisip (1982, regia: Dan Piţa), Sfârşitul nopţii (1982, regia: Mircea Veroiu), Să mori rănit din dragoste de viaţă (1983, regia: Mircea Veroiu) sau, dimpotrivă, spărgătorii de seminţe staţionaţi în faţa televizorului îl cunosc din postura personajului State Potcovaru din seria gipsy-tv promovată de mediocraţia mass-mediei actuale. Ion Visu (n. 14 aprilie 1924, Comarnic, jud. Prahova) a fost pe rând colaborator la revistele de umor „Gluma”, Păcala”, „Piţigoiul” (aceasta din urmă s-a metamorfozat în 1948 în celebrissima şi unica revistă de caricatură din perioada comunistă – Urzica) în perioada 1938-1948, apoi şef-secţie scenarii la Sahia-film (1948-1950), asistent universitar la catedra dramaturgie IATC Bucureşti (1950-1951), trimis apoi la munca de jos – strungar la „Tehnocin” Bucureşti (1952-1955), resuscitat ca scenarist, regizor, redactor-şef Jurnal de actualitaţi (1972-1974), şef grupă creaţie film documentar, dar mereu staţionar ca personalitate efervescentă, învolburată, capabilă să sară din groapă pe roată pentru un drum continuu în viaţă.
Scrisul lui Ion Visu seamănă cu propria-i viaţă: un amalgam de poveşti, vesele & triste, banale sau clocotitoare, încărcate de personaje ce se pot descoperi şi în dicţionare sau de negăsit, acum, decât în memoria afectivă a autorului: operatorul Ovidiu Gologan, scriitorul Constan Chiriţă (celebrul autor al «Cireşarilor», roman scris în casa sa, din acea vreme, situată, ca un bumb glorios, în strada Cireşului din zona Popa Nan, apoi pierdut din atenţia publicului, mort în Germania, nu se ştie când), caricaturistul Neagu Rădulescu, renumit pentru şarjele sale din lumea teatrului, Marin Preda, prezentat documentar-portretistic, rotofeiul actor Mircea Crişan, regele grimaselor anoste, dar în acele timpuri vedeta comediei româneşti sau, dimpotrivă, personaje de genul lui Nea Costică – „om de ispravă” – ce şi-a intersectat viaţa cu destinul documentarului autohton, intrând în paginile acestei cărţi ca un reper uman într-o lume plină de fulguraţii glorioase. Urmează apoi poveşti din „călătoriile înainte de ultima” – Paris, München, Moscova, Belgrad, dar şi exoticul Mexic, poveşti din Teiul Doamnei şi din Obor, alte poveşti din Făgăraş, şi poate intuim şi alte poveşti nescrise – totul conţine o atmosferă sacră plină de umbre şi umor, se simte o uzură a timpului ce nu mai lasă loc de salturi vitale & piruete printre jaloanele unor reguli dogmatice.
Ion Visu lasă pentru ultima copertă palmaresul său înţesat de premii (la 10 m-am oprit eu din numărat), preferând să ţeasă giumbuşlucuri în paginile cărţii ca un exemplu de circar ce mereu a găsit un misterios punct de sprijin pentru a-i reuşi scamatoria evacuării din dramă.
Ion Visu – În grădină la Eden cântă domnul Beethoven. Jurnalul unui cineast: memorii – filme & umor
Editura AIT Laboratoires, Bucureşti, 2008, 272 pag.
Scrisul lui Ion Visu seamănă cu propria-i viaţă: un amalgam de poveşti, vesele & triste, banale sau clocotitoare, încărcate de personaje ce se pot descoperi şi în dicţionare sau de negăsit, acum, decât în memoria afectivă a autorului: operatorul Ovidiu Gologan, scriitorul Constan Chiriţă (celebrul autor al «Cireşarilor», roman scris în casa sa, din acea vreme, situată, ca un bumb glorios, în strada Cireşului din zona Popa Nan, apoi pierdut din atenţia publicului, mort în Germania, nu se ştie când), caricaturistul Neagu Rădulescu, renumit pentru şarjele sale din lumea teatrului, Marin Preda, prezentat documentar-portretistic, rotofeiul actor Mircea Crişan, regele grimaselor anoste, dar în acele timpuri vedeta comediei româneşti sau, dimpotrivă, personaje de genul lui Nea Costică – „om de ispravă” – ce şi-a intersectat viaţa cu destinul documentarului autohton, intrând în paginile acestei cărţi ca un reper uman într-o lume plină de fulguraţii glorioase. Urmează apoi poveşti din „călătoriile înainte de ultima” – Paris, München, Moscova, Belgrad, dar şi exoticul Mexic, poveşti din Teiul Doamnei şi din Obor, alte poveşti din Făgăraş, şi poate intuim şi alte poveşti nescrise – totul conţine o atmosferă sacră plină de umbre şi umor, se simte o uzură a timpului ce nu mai lasă loc de salturi vitale & piruete printre jaloanele unor reguli dogmatice.
Ion Visu lasă pentru ultima copertă palmaresul său înţesat de premii (la 10 m-am oprit eu din numărat), preferând să ţeasă giumbuşlucuri în paginile cărţii ca un exemplu de circar ce mereu a găsit un misterios punct de sprijin pentru a-i reuşi scamatoria evacuării din dramă.
Ion Visu – În grădină la Eden cântă domnul Beethoven. Jurnalul unui cineast: memorii – filme & umor
Editura AIT Laboratoires, Bucureşti, 2008, 272 pag.
[Paul S. Odhan]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu