Mircea Drăgan (2000)

În colecţia „Centenarul cinematografului românesc” a Uniunii Cineaştilor din România (UCIN), despre care am mai scris aici, a apărut şi o micro-monografie dedicată lui Mircea Drăgan şi semnată de Marin Mitru, angajat al Arhivei Naţionale de Filme (ANF). Dacă nu ştiţi cine este Mircea Drăgan, veţi afla chiar din prima frază (care ocupă vreo jumătate de pagină) a cărţii: o „personalitate cunoscută de foarte mulţi critici, cronicari, regizori şi actori, într-un cuvânt: cineaşti, cât şi de marele public din sălile de cinematograf”. Ruşine, aşadar, că nu cunoaşteţi încă această personalitate... Nici o problemă: citind cărticica de faţă, veţi scăpa de această regretabilă carenţă.

„De ce nu mai face Mircea Drăgan filme?”, se întreabă Marin Mitru, deoarece cineastul, născut în 1932, pare să-şi fi încheiat cariera regizorală cu Atac în bibliotecă (1992). Nu cunosc răspunsul, însă, gândindu-mă la confraţii săi Mircea Mureşan (n. 1928), Sergiu Nicolaescu (n. 1930) şi Andrei Blaier (n. 1933), înclin să cred că bine face. Tot din primul capitol al volumaşului, „Trecerea prin... Cuvânt”, aflăm că profesorul Mircea Drăgan i-a avut studenţi, printre mulţi alţii, pe Radu Gabrea şi Mircea Daneliuc, Cristina Nichituş şi Doru Năstase, Domniţa Munteanu şi Şerban Marinescu etc. Ce ne spune această listă despre talentul său pedagogic? Mai nimic.
Marin Mitru urmăreşte, ca orice biograf exaltat, dedulcit la metafore găunoase şi laude deşănţate, destinul lui Mircea Drăgan, dar şi al strămoşilor săi (bunicul iubitor de cai, tatăl iubitor – fără succes – de carte), în luptă cu „tăvălugul Istoriei”. Titlul primului capitol este justificat astfel: „Tot timpul Mircea Drăgan va fi atras de Cuvânt, de frumuseţea lui, de ceea ce poate să exprime”. Iar mai încolo: „Drumul parcurs de regizorul Mircea Drăgan se aseamănă cu drumul altor mari regizori din cinematografia mondială, care, la rândul lor, nu au ocolit Cuvântul ca modalitate de expresie incipientă, până a ajunge la imaginea filmică”. (Sunt amintiţi aici Eisenstein sau Fellini.) În cronicile viitorului cineast din revista „Contemporanul”, Marin Mitru găseşte dovezi că Mircea Drăgan milita pentru „o regie realistă, fără artificialitate, cu rezonanţe estetice în mintea spectatorului.”
Ce „rezonanţe estetice” stârnesc creaţiile lui Mircea Drăgan (şeful promoţiei 1955 a I.A.T.C., secţia Regie), aflăm începând cu capitolul următor, intitulat „Dincolo de Cuvânt, filmul”. Sabotat – din motive neelucidate – de doi foşti colegi de facultate, Iulian Mihu şi Manole Marcus, alături de care trebuia să semneze o adaptare după prozele lui Alexandru Sahia, Se ridică ceaţa, Mircea Drăgan debutează totuşi, în 1958, cu Dincolo de brazi (coregizor: Mihai Iacob). Urmează apoi filmele sale „de autor”, cu „rezonanţe” nu doar estetice, primele fiind Setea (scenarist: Titus Popovici, după propriul său roman) şi Lupeni 29 (având-o în prim-plan pe Lica Gheorghiu).
Capitolul al treilea, „Lupta cu inerţia”, aminteşte de Neamul Şoimăreştilor, „ecranizarea mult hulită” a romanului sadovenian. Aceste prime filme, consideră Marin Mitru, „au o caracteristică din păcate ignorată de criticii contemporani, atât de cei contra cât şi de cei pro, aceea că toate degajă, în pofida virtuozităţii sau defectelor, un mare atribut, fără care o operă de artă nu poate exista: EMOŢIA”. Următorul capitol, „Pentru un învăţământ regizoral sistematizat”, acoperă cariera pedagogică, începută în 1963, a lui Mircea Drăgan.
Dacă primele filme ale regizorului (detestat de critici, dar iubit de spectatori) fuseseră abordate pe larg, celelalte îi reţin mai puţin atenţia lui Marin Mitru, probabil presat de termenul-limită de predare, deşi printre ele se numără superproducţia Columna (care NU a fost nominalizat la Oscarul pentru film străin, cum aflăm din text) şi alte două episoade din „epopeea cinematografică naţională”, trei B.D.-uri, Explozia şi Cuibul salamandrelor (ambele cu regretatul Gheorghe Dinică în rolul lui Gică Salamandră, „eroul stingător de sonde”) sau două Chiriţe (Mircea Drăgan a încercat, de-a lungul timpului, cam toate genurile cinematografice). După capitolul „Retro-orizont de cinefil” urmează conclusivul „Omul, spre legendă...”, din care citez: „Cu toate criticile şi loviturile sub centură, nemeritate de multe ori, a avut şi are puterea de a nu rupe definitiv relaţiile cu toţi cei cunoscuţi, fapt ce poate fi verificat de oricine” (subl. m., M.F.). Tot aici, Marin Mitru îşi exprimă speranţa „că acest opuscul îl va determina [pe Mircea Drăgan] să purceadă la scrierea memoriilor sale, eveniment ce ar suscita un mare interes pentru publicul care i-a iubit filmele şi care, în anonimatul său, a fost mereu alături de dânsul”. Şi este vorba de „peste 25 de milioane de spectatori efectivi”...
Nicolae Cabel, coordonatorul colecţiei, nu putea rata şansa unui nou encomion cu pretenţii poetice. Volumaşul mai conţine o „Bio-filmografie” (aici am găsit, în dreptul lui decembrie 1989, două fraze intrigante, dincolo de o repetiţie deranjantă: „Regizorul Mircea Drăgan, profesor universitar la I.A.T.C. [al cărui rector a devenit cu patru ani înainte de a-şi susţine teza de doctorat! – n. m., M.F.], este contestat de proprii săi studenţi, în numele mâniei proletare. Spre deosebire de alţi profesori, nu cedează la presiunile nefondate şi rămâne profesor, fără a i se mai încredinţa clasă de regie film.”) şi o selecţie de fotografii cu cineastul portretizat şi nu doar cu el (Mihnea Gheorghiu nu lipseşte, desigur).
Mircea Drăgan este o monografie subţire, la propriu şi la figurat. Nu zic că opera regizorului de faţă ar fi meritat vreo „cărămidă” tinzând către exhaustivitate, însă Marin Mitru – şi editorii săi – sfidează sistematic orice standard de profesionalism, astfel încât „opusculul” nu merită alt loc decât în raftul „În lipsă de ceva mai bun”.

Marin Mitru – Mircea Drăgan
Editura şi Tipografia Intact, Bucureşti, colecţia „Centenarul cinematografului românesc”, 2000, 72 pag.
Ediţie îngrijită de Nicolae Cabel

[Mihai Fulger]