Élie Faure a fost printre ultimile personalităţi de tip renascentist ale secolului trecut. Medic şi critic de artă. Ghid al raţiunii clinice în vascularitatea poeziei. Dimineţile şi le petrecea printre cadavre ca medic legist, pătrunzând în adâncurile trupurilor evacuate de vanităţile foste zilnice ale unor foste naivităţi eterne, iar amiezele erau dedicate lecţiilor de anatomie estetică asupra artei universale. Celebra sa „Istoria artelor” apărute pe parcursul a 12 ani (1909-1921) în 5 volume, al cărei editor, H. Floury, îşi avea sediul pe efervescentul Boulevard des Capucines, la câţiva paşi de Grand Café, locul primei proiecţii cinematografice, rămâne şi azi o lucrare de referinţă prin care ne putem evacua postmodernitatea ajunsă la inutilitate, (re)descoperind depozite autentice de fascinaţie culturală. Élie Faure a îmbinat pregătirea clinică cu metafora translucidă a artelor rezultând de aici o evaluare complexă a unui fenomen deseori reinterpretat subiectivist. Cinematograful, experienţă nouă şi copleşitoare pentru oricare trăitor al acelor vremuri, a avut un impact frontal asupra acestui re-scriitor de imagini, numindu-l în eseurile sale artă “cineplastică”.
Funcţia cinematografului (Ed. Meridiane, 1971) este o culegere de eseuri apărută post-mortem, adunând ca într-un conclav al idelor persistente, nedegradate de timp, articolele sale apărute în perioada interbelică înglobate în diverse cărţi de estetică. Capitolele acestei cărţi: “Preştiinţa lui Tintoretto”, “Despre cineplastică”, “Charlot” – fac parte din volumul "Pomul paradisului" (1922), “Dansul şi cinematograful” – aparţine tomului Spiritul formelor (1927), “Introducere în mistica cinematografului” – inclus iniţial în “Umbre puternice” (1934), iar “Vocaţia cinematografului” este un studiu scris special pentru un Caiet al Institutului Naţional de Cooperaţie intelectuală din Paris (1937), toate aceste delimitări teoretice denunţă o înţelegere previzionară a evoluţiei viitoare a cinematografului.
(1873-1937)
Cine citeşte aceste eseuri expuse cronologic va descoperi o stratificare a ideilor lui Faure, în sensul exfolierii unor concepte ce s-au dovedit invalide în prima lor fază. Faure, ca medic, revine asupra diagnosticului iniţial şi-şi amendează propriile devieri. “Pictura îşi poate face bagajele cel puţin în calitate de artă imperială” este o dezavuare a descendenţei cinematografiei din pictură, dezvoltată ulterior ca “o artă nouă, încă anorganică, şi care nu-şi va găsi ritmul propriu decât când societatea şi-l va găsi pe al ei. De ce s-o definesc? Ea este embrionară. O artă nouă îşi creează organele. Noi nu putem decât s-o ajutăm să le degaje din haos”. Faure este ca o moară de metamorfozat grâul, ce porneşte de la bob, macină ce macină, decorporalizează, divizează, defineşte, separă făina de tărâţe, inadvertenţele comise fiind evacuate, admiţând greşelile anterioare. Faure este şi primul spectator care înţelege limbajul lui Charlot, un cabaret psihologic în care dansul, mima, pantomima nu sunt doar gesturi efemere, ci un fascicol ce luminează ochii noştri şi, îndăratul lor, inima: “Limbajul lui Charlot nu mai este de convenţie, cuvântul este suprimat, şi simbolul, şi însuşi sunetul. El dansează cu picioarele lui. Fiecare dintre aceste două picioare, atât de dureroase şi atât de burleşti, reprezintă pentru noi unul dintre cei doi poli ai spiritului. Unul se numeşte cunoaşterea, celălalt dorinţa. Şi ţopăind de pe unul pe celălalt, el caută acel centru de greutate al sufletului pe care nu-l găsim niciodată decât pentru a-l pierde numaidecât”.
Eseul ultim, despre “Vocaţia cinematografului” este stratul coagulat al reflecţiilor mature, extrase din vacarmul teoriilor bizare. Faure se eliberează din dimensiunea de victimă confuză a unei noi arte, încă nedecriptată, preconizând devenirea cinematografului într-un limbaj universal “ceea ce cuvântul nu este şi poate nu va fi niciodată”.
Vi-l amintiţi pe Belmondo, în gordard-ianul Pierrot, le fou, citind nonşalant din "Istoria artelor" lui Faure, fugind în zig-zag printre nuanţe estetice şi mărşăluiri cabotine?! Citiţi-l pe Élie Faure şi vă veţi simţi ca-ntr-un film cult.
Élie Faure- Funcţia cinematografului
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971, 160 pag.
Introducere de Yves Lévy
Prefaţă la ediţia în lb. română de Napoleon Toma Iancu
Traducere din lb. franceză de Ion Caraion
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu