Carte despre Toma Caragiu (1985)

Volumul îngrijit de Valentin Silvestru este dedicat celui care a practicat, „cu egală robusteţe şi iscusinţă”, toate genurile: comedie, dramă, tragedie, vodevil, revistă, adresându-se tuturor categoriilor de spectatori. Toma Caragiu, scrie autorul studiului introductiv, a fost „un interpret de o vigoare cu totul neobişnuită, un temperament exploziv şi, în acelaşi timp, un artist gânditor, capabil să-şi asume, la modul cel mai personal, indiferent care rol din repertoriul lumii”.

După o incursiune în biografia actorului, câteva mărturii contemporane schiţează portretul acestui artist fabulos. Liviu Ciulei îl aşază alături de mari interpreţi ai scenei româneşti: Nottara, Iancu Petrescu, Brezeanu, Bălţăţeanu: „Tot ceea ce a creat în artă Toma Caragiu era istorie, făcea parte din momentul de maximă maturitate a istoriei teatrului românesc, marca momente de vârf ale acestei maturităţi”. Manole Marcus povesteşte despre ultima scenă pe care o avea de filmat la Actorul şi sălbaticii: Toma era neliniştit, scena nu a ieşit nici după a treia dublă. Cu ochii înspăimântaţi, „cu un fior lăuntric, cu o voce parcă nu era a lui, a rostit încet, sfios: Iartă-mă…Nu ştiu să mor…”. Criticul de cinema D.I. Suchianu aminteşte de tonul, de inflexiunile morale ale vocii, ale mişcărilor din privirile şoferului de taxi sfătos jucat de Toma Caragiu în Singurătatea florilor. Actriţa Rodica Tapalagă povesteşte că, pe când citea Jurnalul lui Lev Tolstoi, l-a întrebat pe Toma: „Ce ţi se pare că revine cel mai des, mai obsesiv în însemnările bătrânului?”. Cu un zâmbet încurcat, acesta i-a răspuns: „Parcă groaza de a face «marele salt», imensa curiozitate şi parcă dorinţa de a-l face şi mai ales gustul amar pe care-l poartă geniul, pentru care nedreptatea de a fi muritor (nedreptate pe care în fond o simţim cu toţii) este infinit mai mare, mai aspru resimţită, dată fiind investitura de valoare omenească, atât de conştient purtată. Nu-i aşa?”. Iar apoi, replica tunătoare şi îndurerată: Ah! Da, da, da – draga mea! E o imensă porcărie!!

La sfârşitul volumului se află o listă cu creaţiile interpretative ale lui Toma Caragiu – pe scenă, la teatrul radiofonic, pe marele şi pe micul ecran. Dintre ele nu puteau să lipsească: Mackie Sis din Opera de trei parale (1964, regia: Liviu Ciulei), Pampon din D’ale carnavalului (1966, regia: Lucian Pintilie), Tipătescu din O scrisoare pierdută (1972, regia: Liviu Ciulei), Anton Antonovici din Revizorul (1972, regia: Lucian Pintilie), Doolittle din Pygmalion (1974, regia: Moni Ghelerter), Satin din Azilul de noapte (1975, regia: Liviu Ciulei), James Tyrone din Lungul drum al zilei către noapte (1976, regia: Liviu Ciulei), rolurile din filme: seria Haiducilor, seria B.D. –urilor, Bariera, Explozia, Ciprian Porumbescu, Tatăl risipitor, Actorul şi sălbaticii, Singurătatea florilor, Operaţiunea „Monstrul”, Premiera, Serenada pentru etajul XII, Gloria nu cântă sau cupletele de la televiziune în regia lui Alexandru Bocăneţ.

Cu puţin înainte de tragicul său sfârşit, Toma Caragiu avea să mărturisească: „M-am străduit să fiu un actor total. Nu ştiu dacă am reuşit, dar asta a fost obsesia mea nr. 1. Eu cred că actorul trebuie să joace astă-seară Lear şi a doua seară să fie clovn la circ. Fără încurajarea fenomenului intelectual şi cultural din tine, fără o modestie sinceră şi autentică, toate supapele de evoluţie se închid. Numai gândul că încă n-ai ajuns acolo unde poate ajunge un om care se perfecţionează te păstrează în stare de modestie.”

Moartea prematură a acestui „uriaş al scenei române”, dispariţia sa fulgerătoare în timpul cutremurului din 4 martie 1977, este – scrie Valentin Silvestru – inacceptabilă. Nenumăraţii săi spectatori care-l urmăreau pe scenă, pe ecrane sau la radio îl consideră „plecat într-un foarte lung turneu, în ţinuturi necunoscute…”.

Valentin Silvestru (coord.) – Carte despre Toma Caragiu

Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, 264 pag.

Studiu introductiv de Valentin Silvestru

[Marian Rădulescu]