Pentru unii filmul este o ştiinţă, pentru alţii o joacă, şi nu vârsta sau educaţia sunt invocate ca criterii, ci filmul ce se derulează în mintea fiecăruia. Opac, ca un capac, dar reflexiv, marele ecran a fost de la bun început o sursă de uimire, cu timpul erodată de privirile spectatorilor maturizaţi în sălile de cinema, apoi redată mirării prin efecte fantastice, dar care golesc de conţinut emoţional. Astfel s-a creat un spaţiu confuz, fisură benignă între capete de cineaşti şi păreri universale. Criticii de film şi-au creat şi ei roluri de salvatori, apelând la un arsenal explicativ complicat, cu răsfirări în psihanaliză sau sociologie, încercând să netezească drumul poveştii de la ecran la retină. Şi astfel s-a ivit şi nevoia unor spasme anti-critice, poate ca un reflex organic al unui „trup” (filmic, să fim bine înţeleşi) ce-şi poate regla şi singur supravieţuirea.Teoria sferelor de influenţă este un diptic eseistic despre poezie şi cinema al unui poet rătăcit printre cineaşti. Marin Sorescu nu a fost un cinefil hulpav precum Radu Cosaşu, Iordan Chimet sau Ovid S. Crohmălniceanu ce au lăsat scrieri balsamice despre film, ci printr-o conjunctură „planetară” (povestea am aflat-o de la un personaj aflat în miezul evenimentelor) a fost înfiat de Studioul de Animaţie Bucureşti (la acea vreme încă nedenumit Animafilm) amprentându-şi prezenţa prin scenarii şi regia unor filme de animaţie. În aceeaşi perioadă (1968/1969) publică eseuri filmice pe care le-a grupat în segmentul 2 al cărţii de faţă sub titlul: Cinematograful şi desfiinţarea lui (Contribuţii la o estetică a filmului), iar această titulatură spune totul despre abordarea soresciană – ludică, dar lucidă.
Marin Sorescu răvăşeşte ordinea şi aventura unei arte: cinematograful fură acum cât mai multe imagini, ca atunci când s-o descotorosi de om, să aibă o bază de pornire; îi ridiculizează mirajul: o artă bazată excesiv pe fotogenie este o artă suspectă; îi flagelează sensul: cinematograful în esenţa lui, fraternizează cu poezia în ambiguitate. Ambiguu ca o clepsidră, care nu ştii: se goleşte sau se umple? – şi baletul comic nu se opreşte decât pe ultima pagină. Sorescu are fraza iute, ca un oltean supărat pe cosmos şi pe secolul său, dar ştie că nu cu piatra poate să dărâme credinţa unora în statui, aici, de celuloid. Apelează la un joc de cuvinte-culori care pun în umbră adevăruri născocite, despachetându-le de luciul lor firoscos. Pretenţia cinematografului de a filma viaţa reală e tot atât de absurdă ca şi a unei perechi de ochelari care ar vrea să-şi vadă dioptriile: este un fel de amendă la adresă unora care trâmbiţează delirant că filmul se contopeşte cu realitatea, iar argumentaţia soresciană conţine fabula necesară unei bune clarificări.
Secolul a mai obosit. A venit Bergson şi a formulat legile râsului, după care nu mai ai niciun chef să râzi. A venit Freud cu legile visului – nu mai ai niciun chef să visezi. Einstein, cu teoria relativităţii – nu mai ai niciun chef să devii relativ. S-a teoretizat totul, s-a experimentat totul. Pentru că oamenii nu mai au ce să-şi spună în film, au mărit ecranele. Ca şi când în loc să scoţi peştele din mare ai „pescui” direct apa, mari cantităţi de apă, în speranţa c-o fi ceva. S-ar putea să fie, dar sigur nu e. O să avem ecrane pe tot tavanul, şi o să ne cadă în cap muşte trucate. O scurtă traducere ar fi: misterele omului au fost dizolvate, iar cinematograful, ca artă, a speculat aceste dezvăluiri, în loc să-şi păstreze identitatea tainică & emoţională.
Marin Sorescu nu a intenţionat să golească de sânge sistemul pulsatil al cinemaului, ci să-l umple cu alţi vectori, întrebări şi răspunsuri, ca un fel de întrecere dintre a fi şi a nu fi.
Deocamdată însă cea de-a şaptea artă ne place şi aşa. Dacă fiecărui spectator i s-ar da un pistol la intrare în sală, să se împuşte dacă nu-i place filmul, nu cred că s-ar găsi cineva gestul. Dovadă că ne place. De ce ne place? Pentru că vrem să trăim fericiţi.
Marin Sorescu – Teoria sferelor de influenţăMarin Sorescu răvăşeşte ordinea şi aventura unei arte: cinematograful fură acum cât mai multe imagini, ca atunci când s-o descotorosi de om, să aibă o bază de pornire; îi ridiculizează mirajul: o artă bazată excesiv pe fotogenie este o artă suspectă; îi flagelează sensul: cinematograful în esenţa lui, fraternizează cu poezia în ambiguitate. Ambiguu ca o clepsidră, care nu ştii: se goleşte sau se umple? – şi baletul comic nu se opreşte decât pe ultima pagină. Sorescu are fraza iute, ca un oltean supărat pe cosmos şi pe secolul său, dar ştie că nu cu piatra poate să dărâme credinţa unora în statui, aici, de celuloid. Apelează la un joc de cuvinte-culori care pun în umbră adevăruri născocite, despachetându-le de luciul lor firoscos. Pretenţia cinematografului de a filma viaţa reală e tot atât de absurdă ca şi a unei perechi de ochelari care ar vrea să-şi vadă dioptriile: este un fel de amendă la adresă unora care trâmbiţează delirant că filmul se contopeşte cu realitatea, iar argumentaţia soresciană conţine fabula necesară unei bune clarificări.
Secolul a mai obosit. A venit Bergson şi a formulat legile râsului, după care nu mai ai niciun chef să râzi. A venit Freud cu legile visului – nu mai ai niciun chef să visezi. Einstein, cu teoria relativităţii – nu mai ai niciun chef să devii relativ. S-a teoretizat totul, s-a experimentat totul. Pentru că oamenii nu mai au ce să-şi spună în film, au mărit ecranele. Ca şi când în loc să scoţi peştele din mare ai „pescui” direct apa, mari cantităţi de apă, în speranţa c-o fi ceva. S-ar putea să fie, dar sigur nu e. O să avem ecrane pe tot tavanul, şi o să ne cadă în cap muşte trucate. O scurtă traducere ar fi: misterele omului au fost dizolvate, iar cinematograful, ca artă, a speculat aceste dezvăluiri, în loc să-şi păstreze identitatea tainică & emoţională.
Marin Sorescu nu a intenţionat să golească de sânge sistemul pulsatil al cinemaului, ci să-l umple cu alţi vectori, întrebări şi răspunsuri, ca un fel de întrecere dintre a fi şi a nu fi.
Deocamdată însă cea de-a şaptea artă ne place şi aşa. Dacă fiecărui spectator i s-ar da un pistol la intrare în sală, să se împuşte dacă nu-i place filmul, nu cred că s-ar găsi cineva gestul. Dovadă că ne place. De ce ne place? Pentru că vrem să trăim fericiţi.
Ed. Eminescu, Bucureşti, 1969, 254 pag.
[Paul S. Odhan]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu