Gina Patrichi – Clipe de viaţă (1996)

Cartea lui Mircea Patrichi dedicată memoriei surorii sale, actriţa de teatru şi film Gina Patrichi, evocă „clipe de viaţă” şi amintiri – legate mai ales de teatru – ce poartă amprenta acestei artiste pline de forţă, inteligenţă şi sensibilitate. Rolurile sale de pe scenă (D-ale carnavalului, Clipe de viaţă, Iulius Cezar, Macbeth, Elisabeta I, Azilul de noapte, Interviu, Amintiri, Dimineaţa pierdută, Antoniu şi Cleopatra – decupate dintr-o bogată teatrografie), la televiziune (între altele: Cadavrul viu, Livada cu vişini, Raţa sălbatică, Stâlpii societăţii) sau în piese de teatru radiofonic (precum Electra, Cruciada copiilor sau Idiotul) sunt, se ştie, mult mai numeroase. Volumul însă nu putea ocoli nici rolurile – puţine, dar bune – din filme.

Gina Patrichi era convinsă că actorul este o „construcţie specială”, o „construcţie deliberată care are nevoie de transformări permanente”, şi s-a redefinit mereu: „Eu m-am «lucrat» cu răbdare şi obstinaţie. Dintr-un firicel de glas am obţinut o voce care se aude bine. Mi-am dat seama că trupul trebuie să devină un instrument în mâna mea şi nu eu să fiu sclava lui”. Nenumărate ore de gimnastică („ore de oboseală şi infern”) aveau s-o menţină într-o formă fizică de invidiat. Pregătirea fizică a fost dublată de o minuţioasă elaborare a limbajului folosit: „M-a preocupat limba pe care o rostesc pe scenă, limba română, cea adevărată, ferindu-mă să mă las furată de expresiile vulgare ale străzii. Aşa m-am trezit deodată că iubesc limba pe care o vorbesc, că o redescopăr şi c-o folosesc cu pasiune de filolog”. Tipologia personajelor interpretate o situa în galeria marilor actriţe românce (Clody Berthola, Leopoldina Bălănuţă, Mariana Mihuţ, Irina Petrescu), fiind adesea comparată şi cu actriţe de renume internaţional, ca Ingrid Bergman, Jeanne Moreau, Annie Girardot, Liv Ullmann, Anna Magnani sau Meryl Streep. Doar „meridianul locului”, scriau adesea cronicarii vremii, i-a răpit statutul de star acestei artiste „lucide, obsedate de frenezia muncii şi a autoperfecţiunii” (Ecaterina Oproiu).

„Nu mai sunt de multă vreme eu însămi. Am devenit suma tuturor femeilor pe care le-am întâlnit în viaţa mea şi le-am interpretat pe scenă. Nu ştiu cum aş arăta fără această... armată” – se confesa actriţa care, şi pe ecran, a interpretat femei adevărate, făcute „să trăiască tot adevărul vieţii”. În cinema a debutat în Pădurea spânzuraţilor de Liviu Ciulei (1964). Au urmat partituri – mai mari sau mai mici, dar întotdeauna memorabile – în filme de Iulian Mihu (Procesul alb, Felix şi Otilia), Mircea Mureşan (Bariera), Radu Gabrea (Dincolo de nisipuri), Malvina Urşianu (Trecătoarele iubiri, Liniştea din adâncuri, Pe malul stâng al Dunării albastre, Figuranţii), Alexandru Tatos (Rătăcire), Mircea Daneliuc (Proba de microfon), Elisabeta Bostan (Saltimbancii), Stere Gulea (Moromeţii). Dar spectatorul de film românesc al anilor ’60-’80 le reţine – nu atât pe retină, cât în memoria afectivă – chiar şi pe eroinele Ginei Patrichi din filme inegale, cu o miză artistică discutabilă, precum Nu filmăm să ne amuzăm, Tată de duminică, Nemuritorii, Duminică în familie sau Hanul dintre dealuri.

Mircea Patrichi – Gina Patrichi – Clipe de viaţă
Editura Unitext, seria „Memorii, jurnale”, 1996, Bucureşti, 324 pagini + ilustraţii
Ediţia a II-a, 2009

[Marian Rădulescu]