Noul Val Francez: O şcoală artistică (2010)

Un cinefil veritabil ar trebui să cunoască mişcările cele mai importante din istoria cinematografului, iar printre ele Noul Val Francez ocupă, fără îndoială, un loc de cinste. Aşadar, nu e întâmplător faptul că editura IBU Publishing a deschis noua colecţie „Arta 007” (coordonată de criticul şi istoricul de film Cristina Corciovescu) cu un volum dedicat acestei „şcoli artistice”. Astfel, la jumătate de secol de la apariţia Noului Val (după cum observă, în prefaţa sa, criticul Magda Mihăilescu), cinefilii români au acum la dispoziţie traducerea unei cărţi remarcabile: La Nouvelle Vague: Une école artistique de Michel Marie. Autorul, un reputat expert în domeniu, a scris (singur sau în colaborare), coordonat şi îngrijit numeroase lucrări de cinema – atât despre Noul Val şi filmele sale importante, cât şi despre cinematograful mut sau estetica şi analiza filmului. Unele dintre ele au fost traduse şi în română, drept pentru care veţi putea afla de ele de aici.
Cartea de faţă, apărută în Franţa în 2007, este un studiu temeinic şi excelent sistematizat, care abordează din perspective multiple – şi într-un limbaj accesibil – fenomenul Nouvelle Vague. Fenomen căruia, după cum remarcă aceeaşi Magda Mihăilescu, i s-ar potrivi, poate, mai bine termenul „mişcare” decât sintagma „şcoală artistică”. Însă fiecare critic/teoretician îşi alege conceptele cu care operează şi îşi construieşte discursul în jurul lor.
Prima parte, „Un slogan jurnalistic, o nouă generaţie”, porneşte de la campania hebdomadarului L’Express din 1957, în cadrul căreia a fost folosită întâia oară formula „Noul Val”, pentru a ajunge la adevăratul „Noul Val Francez”, a cărui dată de naştere este plasată în februarie – martie 1959 (atunci când au premierele primele două filme ale lui Claude Chabrol, Frumosul Serge / Le Beau Serge şi Verii / Les Cousins). Atenţie: „din punctul de vedere al consacrării mediatice, Noul Val nu a marcat cu adevărat decât doi ani din istoria cinematografului francez, de la începutul lui 1959 până la sfârşitul lui 1960.” Un alt detaliu semnificativ: „în 1959, cinematografia a ieşit de sub tutela Ministerului Industriei şi Comerţului şi a fost preluată de proaspăt înfiinţatul Minister al Culturii” (care avea să fie condus, timp de un deceniu, de către André Malraux).
În partea a doua, „Un concept critic”, Michel Marie argumentează utilizarea sintagmei „şcoală artistică” cu referire la Noul Val Francez, bifând pe rând toate punctele specifice conceptului, de la doctrină şi program estetic până la lider şi adversari. La acest ultim punct, o altă observaţie importantă: „eticheta politică pusă mişcării «hitchocko-hawksiene», considerată a fi mai degrabă de dreapta, a jucat un rol decisiv în declanşarea atacurilor foarte violente pe care le-au avut de înfruntat autorii primelor lungmetraje din Noul Val din partea criticilor de film influenţaţi de extrema stângă înclinată spre suprarealism (...) şi de numeroasele curente marxiste din epocă.”
Partea a treia, „Un mod de producţie şi de distribuţie”, abordează filmele cu buget mic şi/sau în producţie proprie ale epocii, situaţia economică a cinematografiei franceze şi succesul de public al filmelor semnate de regizorii tineri şi vârstnici. Tot aici, sunt portretizaţi trei producători de prim-plan ai Noului Val: Pierre Braunberger, Anatole Doman şi Georges de Beauregard (acesta din urmă, înainte de a-l sprijini pe Jean-Luc Godard, a produs, la Madrid, primele două lungmetraje ale lui Juan Antonio Bardem: Moartea unui ciclist / Muerte de un ciclista şi Strada Mare / Calle Mayor).
A patra parte a volumului, „O practică tehnică, o estetică”, este probabil cea mai interesantă pentru actualii şi potenţialii cineaşti: aici sunt tratate concepte esenţiale, precum „regizorul-autor” sau „scenariul-dispozitiv”, dar şi inovaţiile Noului Val în ceea ce priveşte tehnicile de filmare, montajul şi sunetul sincron. Cinefilii fascinaţi de marii regizori şi actori ai mişcării se vor delecta citind, în partea a cincea, despre „Teme şi corpuri noi: personaje şi actori”. Aici, universurile unor autori ca François Truffaut şi Jean-Luc Godard sunt alăturate portretelor unor eroi/interpreţi emblematici, cum sunt Antoine Doinel / Jean-Pierre Léaud şi Michel Poiccard / Jean-Paul Belmondo. (Rămânând la filmul Cu sufletul la gură / À bout de souffle, primul lungmetraj al lui Godard, alegerea unei imagini cu superba Jean Seberg pentru coperta cărţii este cum nu se poate mai potrivită.)
În fine, ca un autor/cercetător care se respectă, Michel Marie îşi încheie studiul cu o secţiune conclusivă („Ecoul internaţional al Noului Val şi influenţa sa asupra cinematografului contemporan”), o cronologie a principalelor evenimente politice şi culturale din perioada abordată (1956-1963) şi o bibliografie cuprinzătoare, împărţită după diversele tipuri de interes. Înainte de a aprofunda opera unor cineaşti precum Truffaut şi Godard, Chabrol şi Rohmer, cititorii cinefili ar trebui să parcurgă o lucrare de iniţiere scrisă de un profesionist, cum este Noul Val Francez de Michel Marie.

Michel Marie – Noul Val Francez: O şcoală artistică
Editura IBU Publishing, colecţia „Arta 007” (coordonator ştiinţific: Cristina Corciovescu), seria „Filmul pentru toţi”, Bucureşti, 2010, 272 pag.
Traducere din limba franceză de Laurenţiu Dulman

Prefaţă de Magda Mihăilescu

[Mihai Fulger]