Ioan-Pavel Azap, criticul din Cluj al cărui volum de interviuri cu regizori români a fost deja prezentat aici, şi-a strâns cronicile de film publicate în cotidiene şi reviste culturale clujene şi ieşene, în perioada 1992 – 2005, şi aşa a rezultat volumul de faţă (de pe a cărui copertă ne priveşte chipul preocupat al autorului, aproape în mărime naturală). Ca antologie de cronici, cartea nu are coerenţa, coeziunea şi clarviziunea debutului editorial al lui Andrei Gorzo (despre care am scris aici), însă merită consultată pentru a afla mai multe despre circuitul cinematografic autohton – şi mai ales despre filmul românesc – din perioada amintită.
Partea a doua, dedicată filmelor străine, acoperă producţii, americane şi europene, din perioada 1990-2004; singura excepţie e un film de cinematecă, italianul Portarul de noapte (regie: Liliana Cavani), a cărei cronică nu ştiu ce caută aici, la fel cum nu ştiu pe cine mai interesează astăzi titluri precum Legionarul, Parteneri neobişnuiţi sau Să moară Romeo!. Se pare că autorul, deşi afirmă în nota ce deschide volumul că a operat o selecţie, n-a fost suficient de selectiv. La filmele ce contează, verdictele criticului sunt în general cele previzibile. Mult mai interesantă este, însă, prima parte, cea rezervată filmelor româneşti.
Citind Traveling, deja amintitul volum de interviuri, mi-l închipuiam pe Ioan-Pavel Azap mai reverenţios în faţa „monştrilor sacri”. Am descoperit că mă înşel chiar de la prima cronică, despre Hotel de lux al lui Dan Piţa, care primise deja un Leu de Argint la Veneţia. Iată o observaţie excelentă a cronicarului la acest film: „Piţa oscilează între investigaţia şi mesajul imediat[e], de suprafaţă, şi între a pătrunde mai adânc fiinţa umană, a încerca să descifreze impulsurile şi resorturile intime care declanşează în om fascinaţia morbidă a puterii. Şi cedează primului impuls, ceea ce duce la ratarea filmului.” Ioan-Pavel Azap îşi încheie cronica cu o întrebare care ne-a preocupat pe mulţi: „Să fie libertatea un inconvenient atât de mare pentru cineaştii / regizorii români, sau doar, pentru unii, a venit prea târziu?...”
Filmele Balanţa de Lucian Pintilie şi Patul conjugal de Mircea Daneliuc, deşi elogiate de numeroşi confraţi, sunt nişte dezamăgiri pentru criticul din Cluj. Şi totuşi, atunci când scrii, cu referire la Polul Sud de Radu Nicoară, despre „un debut strălucit, un nume de care vom auzi”, sau prezinţi Cortul de Bogdan-Cristian Drăgan drept „un debut remarcabil” (şi citatele contrariante sunt mult mai multe...), e greu să păstrezi încrederea cititorului... Remarc, printre altele, cronicile la Trahir / A trăda de Radu Mihăileanu, È pericoloso sporgersi de Nae Caranfil sau Marfa şi banii de Cristi Puiu („unul dintre puţinele filme româneşti de după ’89 în care limbajul nu deranjează, ci sună absolut firesc, natural”). Şi textele despre Lucian Pintilie m-au prins, chiar dacă nu sunt în totalitate de acord cu opiniile exprimate de autor. Oricum, în carte se găsesc suficiente observaţii percutante, care ne ajută să înţelegem mai bine cinematografia românească din perioada 1990-2005 (ultimul titlu abordat este Moartea domnului Lăzărescu al aceluiaşi Cristi Puiu).
În încheiere, preiau un P.S. al lui Ioan-Pavel Azap la cronica unui film de Mathieu Kassovitz: „Perplexantă (iertaţi-mi barbarismul, dar e pe măsura a ceea ce urmează) remarca Irinei Nistor la Asasin(i), făcută sâmbătă, 1 noiembrie 1997, ora 14:00, pe programul 1 al TVR: I.N. a rămas încântată de cât de mult seamănă Michel Serrault cu primarul capitalei, Viorel Lis. Fără replică.” Subscriu: acest gen de observaţie „critică” mă lasă şi pe mine perplex.
Ioan-Pavel Azap – Stop-cadru
Editura Tribuna, Cluj, 2005, 184 pag.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu