Cinematograful îl poate concura oricând pe Cupidon, chiar dacă acesta îşi va tripla perechea de aripi sau tolba cu săgeţi. Sala de cinema sau platourile de filmare rămân mereu spaţii de seducţie – unul în alb, altul în negru – din care ies drapate în falduri afective cupluri anonime sau incrucişate pe generice. Istoria cinematografului este o sursă enciclopedică de psihanaliza cuplului, dar această recenzie are alt subiect: funcţia cuplului în arta filmului.
Giulietta Masina îşi rostogolea globii ocular lateral, schiţa un mic zâmbet, sec şi crispat, indicând o minimă suferinţă, dar aceste gesturi săpau şanţuri adânci în retina privitorului, evadând, apoi, în memorii cinefile. Un pur cabotinaj profesional, nonşalant şi amăgitor, care a construit trei roluri regale în panopticul filmului universal: Gelsomina, Cabiria şi Giulietta.
Federico Fellini – mentorul, strategul, îmblânzitorul – s-a îndragostit iniţial de vocea ei, pe cand aceasta îşi interpreta propriul rol la radio, a sunat-o, i-a dat întâlnire, i-a propus un rol într-un film variété nerealizat niciodată şi în scurt timp s-au căsătorit. O poveste de amor ca-ntr-un film nedatat, nefinisat, nemenţionat. Şi Fellini, el, clovnul, îşi dizolvă partenera de butaforie existenţială în propriile numere de scamatorie emoţională.
Giulietta şi spiritele ( alias Sandra Milo)
Până în 1954, anul premierii filmul La strada, Giulietta Masina era o cvasi-anonimă şi nimeni nu anticipa amplitutdinea rolurilor sale ulterioare. Prezenţa ei de până atunci fusese remarcată cu modestie, rolurile de naivă în care era încadrată nefiind ademenitoare de glorie. Diversele roluri din Senza pieta / Fără milă (1948), Luci del varietà / Luminile varieteului (1950), Persiane chiuse / Perdele trase (1951) sau Europa '51 (1952), filme realizate de regizori importanţi (Antonio Lattuada, Luigi Comencini, Roberto Rossellini), nu reuşesc s-o impună pe timida actriţă dominată de o solară fizionomie comico-sentimentală. Doar în Lo sceicco bianco / Şeicul alb (1952), film regizat de însuşi Fellini, Giulietta are o apariţie pasageră, dar contrastantă cu ternitatea rolurilor de până atunci, interpretând o altă Cabirie, prescurtată.
Gelsomina
Mica monografie semnată de Victor Adrian şi apărută în colecţia «Biblioteca cinefilului» compune un portret onest, pragmatic, deloc ostetantiv, însumat din cele trei mari roluri ale actriţei: Gelsomina din La strada (1954), Cabiria din Le notti di Cabiria / Nopţile Cabiriei (1957) şi Giulietta din Giulietta degli spiriti / Giulietta şi spiritele (1965), toate trei filmele regizate de Fellini, cel ce i-a pus “masca” cea mai veridică pentru a ştrangula personajul prin substituirea integrală. Giulietta Masina şi-a corporalizat aceste personaje, a devenit una cu ele, strivindu-şi excesiva (şi declarata) timiditate, permiţându-şi toate exuberanţele ascunse până atunci.
Nu are sens ca un cititor să pătrundă în lectura acestei cărţi fără a fi vizionat cele trei filme ce constituie “trupul” senzual al carieriei Giuliettei Masina, de aceea nici nu insist în expunerea acestor filme, sau mai bine zis roluri, fiecare le va aprecia după acuităţi şi afinităţi, dar este de evidenţiat această potenţare expresivă, unică în istoria cinematografiei sau a cuplurilor din jurul aparatului de filmat.
Cabiria
Apariţia Giuliettei Masina în zdrenţele Gelsominei, gesturile ei în tic-tac, himerele şi hohotul lumii au făcut ca această apariţie să fie etichetată ca fiind din coasta lui Charlot, dar modelul de identificare avea propriul grotesc, o altă lume era anapoda, doar inocenţa le era comună şi perfectă.
Victor Adrian - Giulietta Masina
Ed. Meridiane, Bucureşti, Colecţia «Biblioteca cinefilului»
48 pag. + ilustraţii
Tiraj: 13 000 + 140 ex.
Federico Fellini – mentorul, strategul, îmblânzitorul – s-a îndragostit iniţial de vocea ei, pe cand aceasta îşi interpreta propriul rol la radio, a sunat-o, i-a dat întâlnire, i-a propus un rol într-un film variété nerealizat niciodată şi în scurt timp s-au căsătorit. O poveste de amor ca-ntr-un film nedatat, nefinisat, nemenţionat. Şi Fellini, el, clovnul, îşi dizolvă partenera de butaforie existenţială în propriile numere de scamatorie emoţională.
Giulietta şi spiritele ( alias Sandra Milo)
Până în 1954, anul premierii filmul La strada, Giulietta Masina era o cvasi-anonimă şi nimeni nu anticipa amplitutdinea rolurilor sale ulterioare. Prezenţa ei de până atunci fusese remarcată cu modestie, rolurile de naivă în care era încadrată nefiind ademenitoare de glorie. Diversele roluri din Senza pieta / Fără milă (1948), Luci del varietà / Luminile varieteului (1950), Persiane chiuse / Perdele trase (1951) sau Europa '51 (1952), filme realizate de regizori importanţi (Antonio Lattuada, Luigi Comencini, Roberto Rossellini), nu reuşesc s-o impună pe timida actriţă dominată de o solară fizionomie comico-sentimentală. Doar în Lo sceicco bianco / Şeicul alb (1952), film regizat de însuşi Fellini, Giulietta are o apariţie pasageră, dar contrastantă cu ternitatea rolurilor de până atunci, interpretând o altă Cabirie, prescurtată.
Gelsomina
Nu are sens ca un cititor să pătrundă în lectura acestei cărţi fără a fi vizionat cele trei filme ce constituie “trupul” senzual al carieriei Giuliettei Masina, de aceea nici nu insist în expunerea acestor filme, sau mai bine zis roluri, fiecare le va aprecia după acuităţi şi afinităţi, dar este de evidenţiat această potenţare expresivă, unică în istoria cinematografiei sau a cuplurilor din jurul aparatului de filmat.
Cabiria
Victor Adrian - Giulietta Masina
Ed. Meridiane, Bucureşti, Colecţia «Biblioteca cinefilului»
48 pag. + ilustraţii
Tiraj: 13 000 + 140 ex.
[Paul S. Odhan]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu