vineri, 12 februarie 2010

J. A. Bardem (1969)

Numele Bardem face parte din aristocraţia cinematografică a unei Spanii întrupată tumultuos din picăturile de sânge din arenele tauromahiei. Actorii Javier Bardem, Carlos Bardem şi Mónica Bardem, mama lor, actriţa Pilar Bardem, şi Rafael Bardem, bunicul, tatăl, actorul - întemeietorul dinastei sunt pilonii unei familii ce a traversat întreaga istorie a filmului spaniol de până acum, dar oaia neagra, sufletul fugit, dar recuperat, a fost Juan Antonio Bardem (1922-2002), fiul lui Rafael, fratele lui Pilar, tulpina acestui arbore genealogic, iniţial auto-exilat în rigurozitatea unor studii tehnice şi evaziv supus unei dragoste platonice pentru cinema. Dar o carte de Pudovkin şi o întâlnire întâmplătoare cu pelicula (e consultat asupra unui documenar didactic) îl returnează destinului de sânge fumegând în faţa camerei de filmat al familiei sale, absolvind în 1951 «Institutul de investigaţii şi experienţe cinematografice» din Madrid (o denumire ce pare decupată din panopticumul esoteric).

Activitatea artistică a acestui regizor iberic – en vogue în anii ‘50-‘60 ai secolului trecut, situat într-o anchetă a revistei “Arts” (1957) printre cei zece mari regizori ai lumii, alături de Eisenstein, Chaplin, Dreyer, Fellini, Robert Bresson, Marcel Carné, Hitchcock şi René Clair – este radiografiată succint într-o micro-monografie semnată de Alice Mănoiu, apărută în colecţia “Biblioteca cinefilului” a editurii Meridiane (o colecţie ce ar trebui măcar reluată, dacă nu continuată, de unul dintre trusturile de presă ce oferă cărţi la preţ de celuloză).

Actual, deşi doar connaisseurs îşi mai amintesc numele lui, J. A. Bardem nu a fost “îndepărtat” necrotic din elita regizorilor ce stăpânesc ierarhiile istoriei cinematografiei, ci stilul său riguros, geometric, apreciat până la apariţia nouvelle-vague-lui ca un stil modern, apoi reconsiderat un eclectic “uscat”, etichetat ca un precursor al lui Antonioni, nu a creat o şcoală de privitori pregătită să-i ofere ochii potriviţi.

În Spania lui Franco, în care mai dominau fenomene inchizitorii (să nu uităm că în acei ani Luis Buńuel era considerat un paria, filmele sale fiind interzise), dominată de producţii de vizionat la plajă, filmele lui Juan Antonio Bardem - arestat de autorităţi, eliberat la presiunea internaţională, obligat să recurgă la concesii - au creat furtuni polemice şi în critica de film mondială, descompuse iniţial ca fiind filosofic-protestatoare ce nu conţin altceva decât “mesaje subversive venite de dincolo de Pirinei”, apoi ajunse la o ghilotinare suavă «Cannes 1955 a fost Moartea unui ciclist, Cannes 1965 – moartea unui regizor».


Juan Antonio Bardem

(1922-2002)


Alice Mănoiu (mulţi ani a semnat recenzii competente în, din păcate, defuncta revistă “Cinema”) nu se entuziasmează şi nici nu bravează într-o critică acidă, aprobându-şi postura de ghid serios ce îndeamnă să vedem şi părţile solare, şi ungherele creaţiei cinematografice ale lui Bardem, apropiindu-l la distanţa necesară de luciditate.

Sunt expuse armonios, cu extrase din critica internaţională, toate filmele lui Bardem regizate până în 1965, inclusiv contextul social ce au însoţit realizarea şi derularea acelor filme, cu un plus pentru reperele de marcă ale filmografiei autorului – Muerta de un ciclista / Moartea unui ciclist (1953; Premiul FIPRESCI; Cannes 1955), Calle Mayor / Strada mare (1956; Premiul FIPRESCI Venezia 1956) şi La Venganza / Răzbunarea (1957; Premiul FIPRESCI Cannes 1958).

Cartea lui Alice Mănoiu având ca punct central un cineast spaniol este singulară în antologia bibliotecii de cinema în limba română, iar despre Juan Antonio Bardem ca repere în bibliografia românească se mai pot adiţiona un articol din revista “Cinema”, an III, nr. 12 (36), dec. 1965, semnat de Radu Cosaşu în stilul său alegoric şi un interviu preluat de revista “Secolul XX”, nr. 2/1963, din revista franceză “Cinema ’62”.

Dar cea mai realistă constatare a filmografiei lui Bardem vine din parte unui conaţional, criticul Lucian Egido: “Oricare ar fi destinul cinematografic al lui Bardem, oricare ar fi tipul de filme pe care îl va face, faptele lui nu pot fi negate de nimeni, nici uitate de nimeni: el a găsit un cinema steril şi l-a făcut fecund”.


Alice Mănoiu – J. A. Bardem

Ed. Meridiane, Bucureşti, 1969

Colecţia «Biblioteca cinefilului», 48 pag. + ilustraţii


[Paul S. Odhan]

2 comentarii:

  1. Mi-as dori sa stiu unde puteti gasi astfel de carti, foarte interesante pentru adevaratii cinefili.
    Eu nu il cunosc bine decat pe Javier, am vazut acum ceva timp Muerta de un ciclista, dar nu m-a impresionat, poate si din cauza momentului de vizionare (sunt cinefil al ocaziei, judec filmul si din prisma momentului vesel sau trist in care ma gasesc).
    Felicitari pentru blog, este plin de informatii utile!

    RăspundețiȘtergere
  2. survolari constante prin rafturile anticariatelor v-ar oferi sansa sa gasiti asemenea carti din cele prezentate de noi;
    da, filmele lui J A Bardem au un mesaj ce nu pot fi supuse aprecierii unei disponibilitati de moment, ci incearca atragerea unei solidaritati afective;
    multumim pt aprecieri.

    RăspundețiȘtergere