Numele lui D. I. Suchianu în
promenada timpului înceţoşat de grabnice mediatizări efemere sau îmbibat de subiecte
bombastice, are mici şanse să mai fie
cunoscut astăzi, dar mai bine de 50 de ani a dominat cronica şi eseistica de film din
paginile publicisticii româneşti, înnobilat cu renumele de « Domnul
Cinema ». Născut la Iaşi, în
acelaşi an de start al dinamicului cinematograf, provenind dintr-o familie de
origine armeană (numită iniţial Suchianţ), D. I. Suchianu a absolvit
facultăţile de Drept şi Filosofie de la Universitatea din Bucureşti, apoi a
plecat la Paris, alături de cumantul său, Mihai Ralea pentru studii politice şi
economice - un parcurs tipic junilor intelectuali interbelici. Revenit în ţară
în 1923 este angajat la cotidianul Adevărul
unde semna zilnic rubrica « Oameni, cărţi, fapte ». Tumultul
Sărindariului şi verva scrisului zilnic îl atrag din sfera severă a unui post
bancar şi a redat culturii un renumit eseist. Din 1928 începe sa scrie cronici
de cinema în Adevărul literar şi artistic,
apoi fertilizează organizatoric pasiunea sa pentru a 7-a artă : în 1933
fondează Sindicatul Cinematografiştilor din România, fiind ales şi preşedinte,
iar între 1938-1940 a fost Directorul General al Direcţiei Cinematografice,
implicându-se direct în structurarea cinematografiei de stat şi în construirea
sediului Oficiului Naţional al Cinematografiei (O. N. C.).
Curs de cinematograf este prima carte de definire a fenomenului
cinematografic apărută în limba română, D. I. Suchianu propunând o stratificare
pedagogică a esteticii filmice. Împărţită în 8 capitole – Adjectivul « cinematografic », Alfabetul filmului, Titlu,
subiect şi anecdotă, Unităţi de
frumuseţe, Viteza unui film, Jocul şi interpreţii, Frumuseţe fizică şi frumuseţe artistică,
Cum se măsoară frumuseţea – fiecare la
rându-i segmentat în scurte incursiuni în culisele unei arte prea puţin
dezvoltate (să nu uităm, cartea a apărut în 1931, doar la câţiva ani de la
introducerea sonorului) şi prea incert teoretizată la acea epocă. Suchianu,
dincolo de limbajul naiv, dorit ca un expozeu psihologic şi estetic asupra
capăcităţilor seducătoare ale filmului, propune cu dezinvoltură criterii
critice. În opinia sa, un film conţine patru elemente : 1. subiectul, ca
idee generală, 2. intriga sau anecdota, 3. detaliile evocatoare, 4. titlul
filmului şi orice analiză trebuie pornită pe aceste patru axe, şi trebuie să
recunoaştem că este un set analitic care poate ajuta la validarea unui
diagnostic critic valid şi în ziua de azi.
Într-o apreciere generală, Cursul de
cinematografie al lui Suchianu pune în prim-plan psihismul uman, posibil
sub influenţa scrierilor lui Ricciotto
Canudo (o antologie de eseuri, “L'usine aux images”, apăruse la Paris în 1926)
care teoretiza convertirea tururor artelor în corpusul celuloidic al peliculei,
filmul devenind o amplă experienţă estetică. Această anatomizare, clar
elitistă, fără un instrumentar ştiinţific foarte precis conturat, absenţa unui
cod de indici şi referinţe, l-a împins pe Suchianu spre numeroase capcane, afirmaţii
de genul Cinematograful are priză asupra
părţii celei mai omeneşti din sufletul omului. Structura filmului samănă cu
structura celei mai curente şi mai normale dintre stările noastre psihice sau
Cinematograful imită curgerea gândurilor,
deaceea alfabetul acestei arte este imaginea vizuală (căci gândul e compus în
principal din asemenea imagini) şi anume din imagini în plină şi vecinică
mişcare [citatele sunt redate în grafia originală], deşi au sonoritatea
unui dangăt de clopot bucolic, de parcă ecranul cinematografic ar fi o scoarţă
de copac, cuprind celulele unor idei abia pulsatile, sincrone cu cinematograful-foetus
ce începea să prindă forţe propulsatoare către o reală evoluţie spre titlul
nobiliar de ARTĂ.
D. I. Suchianu – Curs de cinematograf
Editura Cultura Românească, Bucureşti, 1932, 232 pagini + XXXII planşe
fotografice
[Paul S. Odhan]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu