sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Curs de cinematograf (1932)


Numele lui D. I. Suchianu în promenada timpului înceţoşat de grabnice mediatizări efemere sau îmbibat de subiecte bombastice,  are mici şanse să mai fie cunoscut astăzi, dar mai bine de 50 de ani a dominat cronica şi eseistica de film din paginile publicisticii româneşti, înnobilat cu renumele de « Domnul Cinema ».  Născut la Iaşi, în acelaşi an de start al dinamicului cinematograf, provenind dintr-o familie de origine armeană (numită iniţial Suchianţ), D. I. Suchianu a absolvit facultăţile de Drept şi Filosofie de la Universitatea din Bucureşti, apoi a plecat la Paris, alături de cumantul său, Mihai Ralea pentru studii politice şi economice - un parcurs tipic junilor intelectuali interbelici. Revenit în ţară în 1923 este angajat la cotidianul Adevărul unde semna zilnic rubrica « Oameni, cărţi, fapte ». Tumultul Sărindariului şi verva scrisului zilnic îl atrag din sfera severă a unui post bancar şi a redat culturii un renumit eseist. Din 1928 începe sa scrie cronici de cinema în Adevărul literar şi artistic, apoi fertilizează organizatoric pasiunea sa pentru a 7-a artă : în 1933 fondează Sindicatul Cinematografiştilor din România, fiind ales şi preşedinte, iar între 1938-1940 a fost Directorul General al Direcţiei Cinematografice, implicându-se direct în structurarea cinematografiei de stat şi în construirea sediului Oficiului Naţional al Cinematografiei (O. N. C.).



Curs de cinematograf este prima carte de definire a fenomenului cinematografic apărută în limba română, D. I. Suchianu propunând o stratificare pedagogică a esteticii filmice. Împărţită în 8 capitole – Adjectivul « cinematografic », Alfabetul filmului, Titlu, subiect şi anecdotă, Unităţi de frumuseţe, Viteza unui film, Jocul şi interpreţii, Frumuseţe fizică şi frumuseţe artistică, Cum se măsoară frumuseţea – fiecare la rându-i segmentat în scurte incursiuni în culisele unei arte prea puţin dezvoltate (să nu uităm, cartea a apărut în 1931, doar la câţiva ani de la introducerea sonorului) şi prea incert teoretizată la acea epocă. Suchianu, dincolo de limbajul naiv, dorit ca un expozeu psihologic şi estetic asupra capăcităţilor seducătoare ale filmului, propune cu dezinvoltură criterii critice. În opinia sa, un film conţine patru elemente : 1. subiectul, ca idee generală, 2. intriga sau anecdota, 3. detaliile evocatoare, 4. titlul filmului şi orice analiză trebuie pornită pe aceste patru axe, şi trebuie să recunoaştem că este un set analitic care poate ajuta la validarea unui diagnostic critic valid şi în ziua de azi.

Într-o apreciere generală,  Cursul de cinematografie al lui Suchianu pune în prim-plan psihismul uman, posibil sub influenţa  scrierilor lui Ricciotto Canudo (o antologie de eseuri, “L'usine aux images”, apăruse la Paris în 1926) care teoretiza convertirea tururor artelor în corpusul celuloidic al peliculei, filmul devenind o amplă experienţă estetică. Această anatomizare, clar elitistă, fără un instrumentar ştiinţific foarte precis conturat, absenţa unui cod de indici şi referinţe, l-a împins pe Suchianu spre numeroase capcane, afirmaţii de genul Cinematograful are priză asupra părţii celei mai omeneşti din sufletul omului. Structura filmului samănă cu structura celei mai curente şi mai normale dintre stările noastre psihice sau Cinematograful imită curgerea gândurilor, deaceea alfabetul acestei arte este imaginea vizuală (căci gândul e compus în principal din asemenea imagini) şi anume din imagini în plină şi vecinică mişcare [citatele sunt redate în grafia originală], deşi au sonoritatea unui dangăt de clopot bucolic, de parcă ecranul cinematografic ar fi o scoarţă de copac, cuprind celulele unor idei abia pulsatile, sincrone cu cinematograful-foetus ce începea să prindă forţe propulsatoare către o reală evoluţie spre titlul nobiliar de ARTĂ.

D. I. Suchianu – Curs de cinematograf
Editura Cultura Românească, Bucureşti, 1932, 232 pagini + XXXII planşe fotografice


[Paul S. Odhan] 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu