Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc (2010)

Volumul Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc (Editura Theosis, Oradea, 2010), semnat de Marian Sorin Rădulescu, cuprinde o culegere de cronici, postate în anii din urmă fie pe blog-ul personal, fie pe blog-uri specializate. Prin urmare, numele lui nu este necunoscut, dimpotrivă. De-a lungul timpului, la Timişoara au existat mulţi cinefili exigenţi. Dintre ei au apărut o serie de animatori providenţiali, care şi-au asumat misiunea de a organiza proiecţii cu filme de artă, însoţite de prezentări alte regizorilor şi de dezbateri asupra producţiilor respective, fapt remarcabil într-o vreme în care partidul încerca să controleze totul. Fără să fi fost obligaţi de cineva, fără vreun avantaj material, din dragoste de film, au căutat şi convins diverse instituţii ale vremii să-i găzduiască, să le ofere patronajul şi sprijinul necesar. Să nu uităm că asta presupunea destul efort, mai ales atunci când proiecţiile nu se desfăşurau în săli de cinematograf, fiind vorba de filme pe 35 mm. Până la urmă, lucrurile se aranjau într-un fel sau altul, în primul rând datorită tenacităţii celor ce-şi asumaseră o asemenea misiune temerară.

Fenomenul cinematecilor, ce au fiinţat succesiv sau chiar concomitent, a început la Timişoara în urmă cu aproape cincizeci de ani şi a avut ca loc de desfăşurare: cinematograful Arta (1962-1964), Clubul CFR (1965-1970), Casa de Cultură a Studenţilor (1972-1981), redacţia ziarului Drapelul Roşu (o scurtă perioadă de timp în anii '80), Casa Tineretului (1985-1989), Universitatea de Vest (1987-1993). După decembrie '89 lucrurile au continuat în aceeaşi direcţie, în alte condiţii, dar nu neapărat mult mai uşoare. Am făcut această scurtă retrospectivă, nu doar pentru a aminti episoade uitate din viaţa culturală a oraşului, ori spre a dovedi aprecierea de care s-a bucurat filmul de artă la Timişoara, ci şi pentru un alt motiv. În 1993, Marian Sorin Rădulescu, aflat pe atunci în anul III la Litere, s-a apropiat de organizatorii Cinematecii Universitas Timisiensis, probabil primul ONG, cu acte în regulă, având un asemenea profil. Era tocmai anul în care această cinematecă a trebuit, din păcate, să-şi înceteze activitatea, deşi la proiecţii veneau destul de mulţi studenţi şi profesori. Marian Sorin Rădulescu a "prins" ideea şi a continuat-o. Cu ajutorul celor de la întreprinderea cinematografică, a înfiinţat la cinema Studio o altă cinematecă, de care s-a ocupat în perioada 1993-1996. Apoi a continuat să prezinte filme clasice de referinţă pentru istoria cinematografului mondial în diferite locuri din Timişoara: Centrul Cultural Areopagus (2000-2002), Librăria Joc Secund (2005-2006), Fundaţia Filantropia (2007). În această perioadă colaborează cu presa locală, scriind şi vorbind despre filme, regizori, actori şi festivaluri.

Printre producţiile cinematografice de dinainte de '89, multe marcate de compromisuri ideologice, altele doar mediocre, au existat şi filme valoroase, datorate unor autori ce au avut, pe lângă talent, abilitatea sau poate şansa de a reuşi să-şi ducă la bun sfârşit proiectul, aşa cum l-au gândit. Pintilie, Piţa, Veroiu, Daneliuc, Săucan, Tatos şi alţii, sunt nume despre care Marian Sorin Rădulescu scrie cu plăcere, făcând dovada unei bune documentări. Sunt readuşi astfel în atenţie cei care au contribuit la temelia succesului internaţional de astăzi al filmului românesc. Autorul nu ezită, atunci când consideră necesar, să ia apărarea unor regizori sau să-şi exprime rezerva faţă de alţii, încercând astfel să repună lucrurile în ordinea lor firească. Mircea Săucan este un mare nedreptăţit: "nu dizidenţa, ci personalitatea artistică l-a pierdut. Practic, frica de concurenţă a colegilor întru creaţie a declanşat furia cu care l-au exclus, l-au descompus şi l-au distrus". Despre un alt regizor este nevoit să constate cu regret: "A devenit de bon ton acum să ridiculizezi filmele care îi poartă semnătura pentru că, nu-i aşa, Dan Piţa este un regizor din "generaţia expirată"". Dar îşi exprimă speranţa că actuala critică de film "se va dezmetici cândva şi va şti să arate că filmografia lui Piţa cuprinde şi titluri de referinţă ce merită toată atenţia". Marian Sorin Rădulescu intră într-o discretă polemică cu supărările post-decembriste ale lui Mircea Daneliuc, deşi apreciază creaţiile acestuia din anii '70 - '80: "nu întotdeauna e de vină publicul atunci când filmul e de fluierat", nici dacă poarta marca Daneliuc, făcând aluzie la câteva producţii mai recente. Marii actori sunt evocaţi cu multă căldură: Florin Piersic, Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Jean Constantin ş.a. Sunt amintite nu doar reuşitele lor, ci şi dezamăgirea provocată de goana după succesul facil, din ultimii ani, a lui Claudiu Bleonţ. Actorul Dragoş Pâslaru, care a jucat în câteva filme semnificative, a devenit la începutul mileniului trei monahul Valerian. Nu este un rol, ci asumarea unui destin aparte. Asupra semnificaţiilor unei asemenea hotărâri, de a renunţa la o lume pentru o cu totul altă lume, Marian Sorin Rădulescu ne îndeamnă să medităm. Această decizie a fost calea aleasă de monahul Valerian pentru a putea "să ierte violenţa, barbaria şi sălbăticia pe care le-a cunoscut pe propria piele, în zilele fierbinţi de la mijlocul lui iunie 1990".

Marian Sorin Rădulescu îi cunoaşte pe mulţi dintre cei despre care scrie nu doar din filme, cărţi sau presă. I-a întâlnit, a stat de vorbă cu ei, a corespondat, ceea ce-i permite nuanţări suplimentare. Trece cu uşurinţă de la analiza unui film, la portretul unui cineast sau actor şi la recenzia de carte, punctând lucruri esenţiale. Textele sale dovedesc o mare pasiune pentru cinematograful românesc de altădată şi de azi, însoţită de siguranţa bunului cunoscător.

Marian Rădulescu - Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc

Editura Theosis, Oradea, 2010, 230 pagini

[Lucian Ionică

text preluat din revista Orizont, martie 2011]

Cinefile (nr. 1/2010)

A trecut mai bine de un an de când blogul CineTipar (care, după cum scriam în „Cine-p(r)e-faţă”, îşi propune „să inventarieze şi să prezinte, pe cât posibil, toate volumele de(spre) film, originale sau traduse, apărute vreodată în România”) nu v-a mai propus nici o recomandare de lectură. Din păcate, în acest timp ne-am lăsat purtaţi de ale vieţii – şi ale filmului – valuri, dedicându-ne timpul şi energia altor proiecte. Acum, însă, pentru cititorii cinefili români, am decis să revenim. CineTipar parcurge noi Cinefile...

Cinefile, revistă bilingvă (în română şi engleză) rezervată unor „studii şi cercetări de istoria filmului”, este editată de Arhiva Naţională de Filme (ANF). Colegiul de redacţie al publicaţiei este alcătuit din Marian Ţuţui, Dana Duma şi Decebal Mitulescu. Cel dintâi număr al revistei este datat în 2010, dar, de fapt, a apărut anul trecut.

Acest prim număr se deschide cu manifestul Federaţiei Internaţionale a Arhivelor de Filme (FIAF) din aprilie 2008. Textul, sugestiv intitulat „Nu aruncaţi pelicula!”, a fost redactat cu ocazia aniversării a şapte decenii de la înfiinţarea FIAF (perioadă în care cele peste 130 de arhive-membre, din 65 de ţări, au reuşit să salveze mai bine de 2 milioane de filme). Mă mulţumesc să citez doar finalul manifestului: „Nu aruncaţi pelicula chiar dacă veţi considera că va apărea ceva mai bun. Indiferent ce tehnologii vor apărea în viitor pentru imaginile în mişcare, copiile pe peliculă ne leagă de realizările şi certitudinile trecutului. Filmele pe peliculă vor rezista şi, deci, nu aruncaţi pelicula!".

Marian Ţuţui prezintă câteva „Filme regăsite pentru patrimoniul vizual românesc”, intrate recent în posesia ANF. Este vorba de: Legenda cercetaşilor din Dârstor (1915), produs de cunoscutul Leon Popescu; câteva filme realizate pe peliculă de 9 mm, între 1928-1937, din arhiva inginerului Dumitru Don, transmisă fiului acestuia, Radu Don (printre acestea se numără şi Păpuca din 1934, realizat chiar de Paul Călinescu, pe atunci debutant); două filme de 16 mm, fără sunet, din colecţia scriitorului şi exploratorului român Mihai Tican Rumano, realizate de un amator în anii 1937-1938; un mediumetraj documentar, realizat de un militar german în perioada mai-iulie 1944, în Iaşi şi împrejurimi (copie donată TVR Iaşi de către însuşi autorul). Dacă „descoperirea după 84 de ani a unui film precum Legenda cercetaşilor din Dârstor constituie un eveniment fericit”, Marian Ţuţui adaugă că „şi filmele de amatori recent achiziţionate au o mare valoare, căci conţin imagini unice”.

Decebal Mitulescu ne propune „Unele consideraţii asupra legislaţiei cinematografice din România în perioada interbelică”. Aflăm, de pildă, că „edificarea cadrului normativ pentru cinematografie s-a datorat în mare măsură curajului conceptual şi contribuţiei substanţiale aduse de dr. Ion I. Cantacuzino la elaborarea şi promovarea proiectelor legislative cu privire la susţinerea financiară a producţiei naţionale de filme şi la organizarea cinematografiei de stat în perioada interbelică” sau că „reţeaua cinematografică din România înregistra în anul 1934 aproximativ 400 de cinematografe, care însumau o capacitate de aproape 150.000 de locuri” (pe ultima pagină a revistei găsim şi o hartă cu repartizarea sălilor de cinema în 1938). Printre documentele interesante prezentate de Decebal Mitulescu, putem citi, inclusiv în facsimil, fragmente relevante din Legea pentru crearea fondului naţional al cinematografiei (proiectul a fost iniţiat la sfârşitul lui 1933, iar legea a fost promulgată de Carol al II-lea la data de 9 iulie 1934).

Criticul bulgar Petar Kardjilov semnează un studiu impresionant prin amploarea şi adâncimea cercetării, „Destinaţia Bucureşti. Despre cineaşti itineranţi între România şi Bulgaria în perioada 1897-1906”. Textul, tradus din bulgară de Marian Ţuţui, trece în revistă „vânzătorii de vise” (de celuloid) care au călătorit între cele două ţări în perioada amintită. În Bulgaria (la Ruse, mai precis), cinematograful Fraţilor Lumière a ajuns, pe Dunăre, la data de 27 februarie 1897 (după calendarul iulian, folosit în Bulgaria până în 1916, în timp ce România trecuse deja la cel gregorian). O lună mai târziu, „minunea secolului XIX” sosea şi în capitala Sofia. „Cine a fost cel care a vestit era cinematografului în Bulgaria?”, se întreabă Petar Kardjilov. Să fie oare vorba de dalmatul sau slovacul Gheorghi/Juraj Kuzmić, pentru care Bulgaria „devenise o a doua sa patrie”, ori de Konstantin Drăndarski, al cărui cinematograf itinerant a străbătut Serbia, Voievodina, Croaţia sau Bosnia? În 1988, acelaşi oraş Ruse a fost vizitat de un alt cinematograf itinerant, deţinut de un „evreu român pe nume Braun”, care a plecat apoi spre Varna şi, de acolo, în Turcia. Examinarea pionierilor celei de-a şaptea arte continuă până la englezul, născut la Paris, Harry Willes Darell de Windt, care în martie 1906 a călătorit prin Balcani, în calitate de corespondent al unui ziar londonez. Petar Kardjilov îşi încheie astfel studiul: „«Wild Europe» a atras cineaşti, căci le-a furnizat oportunităţi financiare, dar şi prin frumuseţea şi tainele ei, pe care unii dintre ei s-au încumetat a le reda, iar a cunoaşte înseamnă, până la urmă, a iubi. Şi aceasta este, de fapt, misiunea filmului de la naşterea sa!”

Hansotto Drotloff a plecat „În căutarea filmului din 1930 Zborul spre Lună de la Mediaş”. În acea vreme, „un grup vesel de amatori medieşeni” a avut ideea unui film parodic despre zborul către Lună. Genialul savant Hermann Oberth, supranumit ulterior „tatăl zborului cosmic”, s-a numărat printre protagoniştii acestei producţii, alături de personalitatea locală Adolf Haltrich şi Wilhelm („Willi”) Folberth, fost ucenic al lui Haltrich, emigrat în SUA. Din păcate, filmul s-a pierdut. „Regăsirea peliculei Zborul spre Lună de la Mediaş”, susţine Hansotto Drotloff, „ar constitui un act cultural de o importanţă care trece dincolo de istoria locală a Mediaşului. Şi nu cred că exagerez vorbind de unul de importanţă naţională. Dar de unde ajutor?”

Marian Ţuţui revine cu „Două documente inedite care atestă succesul producătorului Leon Popescu”. Redactorul-şef al ANF ne oferă integral suculentul text al broşurii „Memoriu asupra unui program cultural cinematografic”, un document datat la 1 august 1913 şi semnat de „Leon Popescu, director-proprietar al cassei de filme româneşti” – şi, să nu uităm, producător (şi mai mult decât atât, după unele surse) al primului lungmetraj de ficţiune autohton, Independenţa României (1912). El vedea în arta cinematografică „un nou mijloc de educaţiune sufletească, mijloc care complectează în chip fericit pe celelalte şi care cred că e cel mai propriu ajutor întru dezlegarea marii enigme ce ne frământă mintea la toţi voitorii de bine ai neamului nostru”. „Prin putinţa de a arăta pe pânză vieaţa în mişcarea ei, în cele mai mici amănunte, s’a îndeplinit una din cele mai mari şi mai folositoare născociri ale spiritului omernesc”, mai scrie Leon Popescu.

Paul S. Odhan ne oferă un captivant eseu biografic despre două vedete hollywoodiene venite din România. „Biografia inedită a doi cineaşti de origine română: Zita Johann şi John Houseman” ne aduce aminte de încântătoarele texte ale lui Tudor Caranfil din ciclul de volume Vârstele peliculei. Actriţa Zita Johann s-a născut, pe 14 iulie 1904, în Bencecu de Sus (Bencecu German), „un sat de şvabi aflat în acea vreme în Imperiul Austro-Ungar”. Ajunsă pe Broadway, ea l-a cunoscut pe – şi s-a îndrăgostit de – John (Jacques) Houseman, născut, pe 22 seprembrie 1902, la Bucureşti. Peste ani, acesta avea să devină prietenul şi colaboratorul marelui Orson Welles. „Mariajul celor doi actori de origine română, deşi puţin durabil (...), este frapant prin ineditul convertirii destinului: John Houseman, om al speculaţiilor financiare, devine actor prin mimetism faţă de Zita, descoperindu-şi adevărata vocaţie în tandem cu aceasta”, conchide Paul S. Odhan.

Materialul „Colecţia de afişe a ANF: sursă de informaţii noi pentru istoria filmului românesc” este semnat de Felicia Răducă şi acelaşi Marian Ţuţui. Colecţia ANF, aflăm de aici, include „peste 5.000 de afişe care au însoţit filmele proiectate, mai ales în cinematografele româneşti, de la începuturi până în zilele noastre”.

Ultimul articol din acest număr este „Fondul Gopo. O incursiune în atelierul cineastului” de Dana Duma. Autoarea, care i-a dedicat şi o monografie (prezentată aici) lui Ion Popescu Gopo, ne prezintă Fondul Gopo, intrat în patrimoniul ANF în 2001, care „oferă cercetătorului un pasionant obiect de studiu, dar şi o provocare, pentru că nu este arhivat după standarde clasice”. Acest fond „reuneşte desene, manuscrise, sinopsisuri, decupaje, schiţe, benzi desenate, fotografii, articole din diferite etape ale creaţiei celui mai celebru realizator de filme de animaţie al cinematografului românesc”. Criticul adaugă: „Numai cei conştienţi de locul lui Gopo în contextul animaţiei mondiale şi româneşti pot să sesizeze, însă, relevanţa unor detalii din laboratorul său de creaţie”. Dana Duma punctează etapele trecerii lui Gopo de la caricatură la film şi ale impunerii sale ca autor de cinema de talie internaţională, pledând în final pentru completarea Fondului cu materiale din anii ’80, pentru a putea oferi celor interesaţi „«harta» completă a creaţiei şi activităţii lui Ion Popescu Gopo”.

Cinefile se află la început de drum, iar debutul fast al publicaţiei se cere continuat. Eu unul sper ca în anii ce vin să pot citi, în această revistă, cât mai multe studii şi cercetări cinematografice cel puţin la fel de valoroase ca cele din primul său număr.

Cinefile, nr. 1 / 2010

Editura Vergiliu, Bucureşti, 2010, 160 pag.

[Mihai Fulger]