Cinefile (nr. 1/2010)

A trecut mai bine de un an de când blogul CineTipar (care, după cum scriam în „Cine-p(r)e-faţă”, îşi propune „să inventarieze şi să prezinte, pe cât posibil, toate volumele de(spre) film, originale sau traduse, apărute vreodată în România”) nu v-a mai propus nici o recomandare de lectură. Din păcate, în acest timp ne-am lăsat purtaţi de ale vieţii – şi ale filmului – valuri, dedicându-ne timpul şi energia altor proiecte. Acum, însă, pentru cititorii cinefili români, am decis să revenim. CineTipar parcurge noi Cinefile...

Cinefile, revistă bilingvă (în română şi engleză) rezervată unor „studii şi cercetări de istoria filmului”, este editată de Arhiva Naţională de Filme (ANF). Colegiul de redacţie al publicaţiei este alcătuit din Marian Ţuţui, Dana Duma şi Decebal Mitulescu. Cel dintâi număr al revistei este datat în 2010, dar, de fapt, a apărut anul trecut.

Acest prim număr se deschide cu manifestul Federaţiei Internaţionale a Arhivelor de Filme (FIAF) din aprilie 2008. Textul, sugestiv intitulat „Nu aruncaţi pelicula!”, a fost redactat cu ocazia aniversării a şapte decenii de la înfiinţarea FIAF (perioadă în care cele peste 130 de arhive-membre, din 65 de ţări, au reuşit să salveze mai bine de 2 milioane de filme). Mă mulţumesc să citez doar finalul manifestului: „Nu aruncaţi pelicula chiar dacă veţi considera că va apărea ceva mai bun. Indiferent ce tehnologii vor apărea în viitor pentru imaginile în mişcare, copiile pe peliculă ne leagă de realizările şi certitudinile trecutului. Filmele pe peliculă vor rezista şi, deci, nu aruncaţi pelicula!".

Marian Ţuţui prezintă câteva „Filme regăsite pentru patrimoniul vizual românesc”, intrate recent în posesia ANF. Este vorba de: Legenda cercetaşilor din Dârstor (1915), produs de cunoscutul Leon Popescu; câteva filme realizate pe peliculă de 9 mm, între 1928-1937, din arhiva inginerului Dumitru Don, transmisă fiului acestuia, Radu Don (printre acestea se numără şi Păpuca din 1934, realizat chiar de Paul Călinescu, pe atunci debutant); două filme de 16 mm, fără sunet, din colecţia scriitorului şi exploratorului român Mihai Tican Rumano, realizate de un amator în anii 1937-1938; un mediumetraj documentar, realizat de un militar german în perioada mai-iulie 1944, în Iaşi şi împrejurimi (copie donată TVR Iaşi de către însuşi autorul). Dacă „descoperirea după 84 de ani a unui film precum Legenda cercetaşilor din Dârstor constituie un eveniment fericit”, Marian Ţuţui adaugă că „şi filmele de amatori recent achiziţionate au o mare valoare, căci conţin imagini unice”.

Decebal Mitulescu ne propune „Unele consideraţii asupra legislaţiei cinematografice din România în perioada interbelică”. Aflăm, de pildă, că „edificarea cadrului normativ pentru cinematografie s-a datorat în mare măsură curajului conceptual şi contribuţiei substanţiale aduse de dr. Ion I. Cantacuzino la elaborarea şi promovarea proiectelor legislative cu privire la susţinerea financiară a producţiei naţionale de filme şi la organizarea cinematografiei de stat în perioada interbelică” sau că „reţeaua cinematografică din România înregistra în anul 1934 aproximativ 400 de cinematografe, care însumau o capacitate de aproape 150.000 de locuri” (pe ultima pagină a revistei găsim şi o hartă cu repartizarea sălilor de cinema în 1938). Printre documentele interesante prezentate de Decebal Mitulescu, putem citi, inclusiv în facsimil, fragmente relevante din Legea pentru crearea fondului naţional al cinematografiei (proiectul a fost iniţiat la sfârşitul lui 1933, iar legea a fost promulgată de Carol al II-lea la data de 9 iulie 1934).

Criticul bulgar Petar Kardjilov semnează un studiu impresionant prin amploarea şi adâncimea cercetării, „Destinaţia Bucureşti. Despre cineaşti itineranţi între România şi Bulgaria în perioada 1897-1906”. Textul, tradus din bulgară de Marian Ţuţui, trece în revistă „vânzătorii de vise” (de celuloid) care au călătorit între cele două ţări în perioada amintită. În Bulgaria (la Ruse, mai precis), cinematograful Fraţilor Lumière a ajuns, pe Dunăre, la data de 27 februarie 1897 (după calendarul iulian, folosit în Bulgaria până în 1916, în timp ce România trecuse deja la cel gregorian). O lună mai târziu, „minunea secolului XIX” sosea şi în capitala Sofia. „Cine a fost cel care a vestit era cinematografului în Bulgaria?”, se întreabă Petar Kardjilov. Să fie oare vorba de dalmatul sau slovacul Gheorghi/Juraj Kuzmić, pentru care Bulgaria „devenise o a doua sa patrie”, ori de Konstantin Drăndarski, al cărui cinematograf itinerant a străbătut Serbia, Voievodina, Croaţia sau Bosnia? În 1988, acelaşi oraş Ruse a fost vizitat de un alt cinematograf itinerant, deţinut de un „evreu român pe nume Braun”, care a plecat apoi spre Varna şi, de acolo, în Turcia. Examinarea pionierilor celei de-a şaptea arte continuă până la englezul, născut la Paris, Harry Willes Darell de Windt, care în martie 1906 a călătorit prin Balcani, în calitate de corespondent al unui ziar londonez. Petar Kardjilov îşi încheie astfel studiul: „«Wild Europe» a atras cineaşti, căci le-a furnizat oportunităţi financiare, dar şi prin frumuseţea şi tainele ei, pe care unii dintre ei s-au încumetat a le reda, iar a cunoaşte înseamnă, până la urmă, a iubi. Şi aceasta este, de fapt, misiunea filmului de la naşterea sa!”

Hansotto Drotloff a plecat „În căutarea filmului din 1930 Zborul spre Lună de la Mediaş”. În acea vreme, „un grup vesel de amatori medieşeni” a avut ideea unui film parodic despre zborul către Lună. Genialul savant Hermann Oberth, supranumit ulterior „tatăl zborului cosmic”, s-a numărat printre protagoniştii acestei producţii, alături de personalitatea locală Adolf Haltrich şi Wilhelm („Willi”) Folberth, fost ucenic al lui Haltrich, emigrat în SUA. Din păcate, filmul s-a pierdut. „Regăsirea peliculei Zborul spre Lună de la Mediaş”, susţine Hansotto Drotloff, „ar constitui un act cultural de o importanţă care trece dincolo de istoria locală a Mediaşului. Şi nu cred că exagerez vorbind de unul de importanţă naţională. Dar de unde ajutor?”

Marian Ţuţui revine cu „Două documente inedite care atestă succesul producătorului Leon Popescu”. Redactorul-şef al ANF ne oferă integral suculentul text al broşurii „Memoriu asupra unui program cultural cinematografic”, un document datat la 1 august 1913 şi semnat de „Leon Popescu, director-proprietar al cassei de filme româneşti” – şi, să nu uităm, producător (şi mai mult decât atât, după unele surse) al primului lungmetraj de ficţiune autohton, Independenţa României (1912). El vedea în arta cinematografică „un nou mijloc de educaţiune sufletească, mijloc care complectează în chip fericit pe celelalte şi care cred că e cel mai propriu ajutor întru dezlegarea marii enigme ce ne frământă mintea la toţi voitorii de bine ai neamului nostru”. „Prin putinţa de a arăta pe pânză vieaţa în mişcarea ei, în cele mai mici amănunte, s’a îndeplinit una din cele mai mari şi mai folositoare născociri ale spiritului omernesc”, mai scrie Leon Popescu.

Paul S. Odhan ne oferă un captivant eseu biografic despre două vedete hollywoodiene venite din România. „Biografia inedită a doi cineaşti de origine română: Zita Johann şi John Houseman” ne aduce aminte de încântătoarele texte ale lui Tudor Caranfil din ciclul de volume Vârstele peliculei. Actriţa Zita Johann s-a născut, pe 14 iulie 1904, în Bencecu de Sus (Bencecu German), „un sat de şvabi aflat în acea vreme în Imperiul Austro-Ungar”. Ajunsă pe Broadway, ea l-a cunoscut pe – şi s-a îndrăgostit de – John (Jacques) Houseman, născut, pe 22 seprembrie 1902, la Bucureşti. Peste ani, acesta avea să devină prietenul şi colaboratorul marelui Orson Welles. „Mariajul celor doi actori de origine română, deşi puţin durabil (...), este frapant prin ineditul convertirii destinului: John Houseman, om al speculaţiilor financiare, devine actor prin mimetism faţă de Zita, descoperindu-şi adevărata vocaţie în tandem cu aceasta”, conchide Paul S. Odhan.

Materialul „Colecţia de afişe a ANF: sursă de informaţii noi pentru istoria filmului românesc” este semnat de Felicia Răducă şi acelaşi Marian Ţuţui. Colecţia ANF, aflăm de aici, include „peste 5.000 de afişe care au însoţit filmele proiectate, mai ales în cinematografele româneşti, de la începuturi până în zilele noastre”.

Ultimul articol din acest număr este „Fondul Gopo. O incursiune în atelierul cineastului” de Dana Duma. Autoarea, care i-a dedicat şi o monografie (prezentată aici) lui Ion Popescu Gopo, ne prezintă Fondul Gopo, intrat în patrimoniul ANF în 2001, care „oferă cercetătorului un pasionant obiect de studiu, dar şi o provocare, pentru că nu este arhivat după standarde clasice”. Acest fond „reuneşte desene, manuscrise, sinopsisuri, decupaje, schiţe, benzi desenate, fotografii, articole din diferite etape ale creaţiei celui mai celebru realizator de filme de animaţie al cinematografului românesc”. Criticul adaugă: „Numai cei conştienţi de locul lui Gopo în contextul animaţiei mondiale şi româneşti pot să sesizeze, însă, relevanţa unor detalii din laboratorul său de creaţie”. Dana Duma punctează etapele trecerii lui Gopo de la caricatură la film şi ale impunerii sale ca autor de cinema de talie internaţională, pledând în final pentru completarea Fondului cu materiale din anii ’80, pentru a putea oferi celor interesaţi „«harta» completă a creaţiei şi activităţii lui Ion Popescu Gopo”.

Cinefile se află la început de drum, iar debutul fast al publicaţiei se cere continuat. Eu unul sper ca în anii ce vin să pot citi, în această revistă, cât mai multe studii şi cercetări cinematografice cel puţin la fel de valoroase ca cele din primul său număr.

Cinefile, nr. 1 / 2010

Editura Vergiliu, Bucureşti, 2010, 160 pag.

[Mihai Fulger]