● Louis Lumière şi Auguste Lumière sunt consideraţi părinţii sistemului de redare a imaginii pe baza invenţiei lui Thomas Edison (kinetoscopul). Aparatul lor („cinématographe”) a fost prezentat publicului întâia dată pe 28 decembrie 1895, la Grand Café de pe bulevardul Capucines din Paris. Acolo au avut premiera scurt-metrajele: Sosirea unui tren în gara La Ciotat, Ieşirea muncitorilor din uzinele Lumière, Stropitorul stropit ş.a.. Louis Lumiére experimentează fotografia în culori, ecranul panoramic, filmul în relief.
● Georges Méliès este cel dintâi cineast care a recreat, cu mijloace artistice, realitatea. A revitalizat invenţia fraţilor Lumière într-un moment în care interesul publicului începuse să scadă. Cu un imbatabil fler comercial şi o inepuizabilă fantezie, Méliès practică cele mai dviverse tipuri de film: feeria (Cenuşăreasa), S.F. (Călătoria în Lună), actualitatea reconsituită (Încoronarea regelui Eduard VII), filmul-operă (Damnaţiunea lui Faust). Este „prizonierul esteticii scenice” pe care o va transpune pe ecran.
● Edwin S. Porter realizează, cu Marele jaf al trenului, „prima povestire cinematografică” şi primul western.
● Emile Cohl este „părintele filmului de animaţie”, realizând – între 1908-1918 - peste 200 de pelicule de animaţie. Câteva (Microbii veseli, Nimic nu este imposibil omului, Picioare nichelate) devin succese de public. Experienţele sale îi stimulează pe animatorii din America să transforme producţia artizanală în industrie.
● Grigore Brezeanu şi-a legat numele mai cu seamă de Independenţa României – „tablou viu al vitejiei româneşti”, primul proiect cinematografic de anvergură din România.
● Abel Gance a fost printre primii cineaşti care „a intuit şi a susţinut la modul cel mai concret evoluţia cinematografului spre spectacular”. Inventează „perspectiva sonoră” (precursoarea sunetului stereofonic) şi „poliviziunea” (precursoarea cinemascopului şi a poliecranului). Pentru el filmul este „muzică prin cristalul sufletelor care se întâlnesc şi se caută, prin armonia trucurilor vizuale, prin calitatea tăcerilor; pictură şi sculptură prin compoziţie; arhitectură prin construcţie şi ordonare; poezie prin fărâmele de vis furate din sufletul fiinţelor şi lucrurilor; dans prin ritmul interior ce se comunică inimii”. Titluri de referinţă: Roata, Napoleon.
● Mack Sennett este considerat „părintele comediei burleşti”, „maestru al umorului absurd”. Comediile sale cu neobosite urmăriri şi bătăi cu frişcă” (în care debutează, între alţii, Buster Keaton, Harry Langdon şi Charlie Chaplin) au imprimat cinematografului o trăsătură ce avea să rămână definitorie: dinamismul. Introduce grupul de personaje feminine numit „The Bathing Beauties”.
● David W. Griffith stabileşte – încă din primii cinci ani de carieră cinematografică – „liniile generale de dezvoltare a artei a şaptea”: flash-back-ul, planul american, prim-planul, primul suspense, contre-jour. Adaptează experienţa europeană la cinematograful american, pentru ca apoi – prin filme ca: Naşterea unei naţiuni, Intoleranţă, Muguri zdrobiţi - el însuşi să influenţeze cinematograful european.
● Charles Spencer Chaplin este „prima mare figură internaţională a ecranului” (Jean Epstein). Charlot, eroul pe care-l propune omenirii prin film, „este pentru sutele de milioane de oameni de pe planetă un erou aşa cum au fost, pentru alte civilizaţii, Ulise sau Roland” (André Bazin). Chaplin a protestat vehement împotriva instaurării sonorului, care „distruge arta cea mai veche a omenirii, arta pantomimei”. Antinaturalismul străbate constant filmele sale, dintre care nu se pot trece cu vederea: Pelerinul, Charlot soldat, Viaţă de câine, Puştiul, Goană după aur, Luminile oraşului, Timpuri noi, Circul, Dictatorul.
● Mauritz Stiller (Comoara lui Arne, Povestea florii purpurii, Vechiul conac) este unul din iniţiatorii şcolii cinematografice suedeze. Îmbină predilecţia pentru „misterele nordice”, metafore şi simboluri sugestive cu un deosebit simţ al realităţii şi naturii.
● Dziga Vertov este unul din părinţii ciné-verité-ului. Joacă un rol marcant în mişcarea avangardistă Kino-glaz reprezentată printr-un film de referinţă: Omul cu aparatul de filmat.
● Eric von Stroheim a dorit să-şi construiască filmele din „stofa aspră a conflictelor umane”. Majoritatea filmelor sale cad victimă prejudecăţilor, ipocriziei şi ticăloşiei producătorilor. Exemplu notoriu de „rezistenţă a operei de artă l maltratări mârşave” este Rapacitate.
● Carl Theodor Dreyer este supranumit „poetul suferinţei umane”. Realizează filme foarte elaborate stilistic (Patimile Ioanei d’Arc, Cuvântul, Dies Irae, Vampir, Gertrud), marcate de o atitudine apăsat antinaturalistă: „Ceea ce are loc pe ecran nu este şi nu poate fi realitate; naturalismul nu mai este artă”.
● Robert Wiene îşi leagă numele de Cabinetul doctorului Caligari – o capodoperă „de o admirabilă coerenţă interioară”, ce „respectă unul din principiile cinematografului german: rolul esenţial jucat de scenarist, de scenograf şi de echipa tehnică”.
● Kenji Mizoguchi este influenţat de teatrul Nò şi de stampele străvechi japoneze. Capodopera sa, Povestirile lunii palide după ploaie, este străbătută de „un fior de tragedie antică” pe tema relaţiei dintre amăgire şi realitate, a zădărniciei alergării după fantasme, a înţelegerii că fericirea mult visată se află în viaţa cotidiană.
● Fritz Lang este un nume de referinţă în expresionismul cinematografic, prin filme ca: Metropolis, Nibelungii şi M – un oraş îşi caută ucigaşul.
● Robert Flaherty este unul din cei mai de seamă cineaşti documentarişti ai lumii. Capodopera sa, Nanuk eschimosul, anunţă tema predilectă din întreaga sa creaţie cinematografică: lupta omului cu natura.
● Friedrich Murnau surprinde realitatea lucrurilor, dar mereu cu un „adaos de fantezie”. Inventând cele mai surprinzătoare mişcări de aparat, Murnau pătrunde în gândirea şi simţirea personajelor sale, atribuind camerei de filmat o nemaiîntâlnită „vedere subiectivă”. Titluri de referinţă: Nosferatu, Faust, Ultimul dintre oameni, Aurora,Tabu.
● Buster Keaton, un mare „comic gânditor” (asemenea lui Chaplin), a fost supranumit „omul care nu râde niciodată”. Personajele sale ştiu ce vor, nu se sperie de nimic şi-şi urmăresc ţelul cu înverşunare, până al victoria finală. Filme de referinţă: Navigatorul, Mecanicul Generalei, Operatorul, Sherlock jr.
● René Clair se defineşte mai ales prin stilul şi mai puţin prin problematica filmelor sale. Poezia filmelor sale (Antract, Milionul, A noastră e libertatea) provine din „privirea unui veşnic îndrăgostit de viaţă”.
● John Ford reprezintă, prin opera sa, cinematograful american. Realizează o epopee a cuceririi „vestului sălbatic” în 125 de filme (unele de notorietate, ca: Omul care l-a ucis pe Liberty Valance, Diligenţa, Fructele mâniei) ce surprind „naşterea unei naţiuni”.
● Jean Georgescu este autorul Nopţii furtunoase (unul din puţinele filme memorabile realizate în România, până în 1944), precum şi al câtorva alte ecranizări după Caragiale: Lanţul slăbiciunilor, Vizita, Mofturi 1900.
● Serghei Eisenstein a întemeiat un limbaj cinematografic propriu, revoluţionând tehnicile montajului. În Crucişătorul Potemkin prim-planurile devin „părţi exprimând întregul”. Eisenstein reia stilistica sinecdocăi în Octombrie, Greva, Vechiul şi noul, Que Viva Mexico. Spre sfârşitul vieţii mai regizează încă două capodopere de anvergură: Alexander Nevski şi Ivan cel Groaznic (I-II).
● Josef von Sternberg ajunge la apogeul carierei sale în perioada în care o lansează pe Marlene Dietrich, adică de la Îngerul albastru la Capriciu spaniol (1930-1935). Ambiţia sa este „extrema sofisticare sublimată în decoruri, încadraturi şi iluminare. Sternberg îşi propune să avertizeze spectatorul asupra pericolului emoţiilor necontrolate, căci „arta este menită să amintească omului că nu mai e sălbatec”.
● Vsevolod Pudovkin devine celebru încă de la debutul său cu Mama, confirmându-şi apoi talentul cu Sfârşitul Sankt-Petersburgului. Este adeptul „scenariului de fier”, în care trebuie să se prefigureze, cu lux de amănunte, viitoarea structură de montaj a filmului.
● Jean Renoir rămâne în istoria cinematografului prin două capodopere: Iluzia cea mare şi Regula jocului.
● Howard Hawks sugerează cel dintâi, în Scarface, amploarea şi forţa Mafiei americane.
● Alexandr Dovjenko este un „fiu al pământurilor Ucrainei” şi această descendenţă se regăseşte pregnant în toată creaţia sa. În Pământ, Dovjenko îmbină o temă politică „la ordinea zilei” (formarea primelor colhozuri şi împotrivirea chiaburilor) cu teme eterne (fecunditatea naturii, perpetua ei reînnoire, naşterea, dragostea, moartea).
● Alfred Hitchock este adesea catalogat drept un „meşteşugar de geniu” (cu predilecţie pentru poveşti pline de mister, contrapunctate de umor), niciodată drept artist. Dintr-o bogată filmografie (britanică şi americană) se reţin şi acum: Femeia dispărută, 39 de trepte, Psycho sau Păsările.
● Joris Ivens a fost supranumit „olandezul zburător” al documentarului mondial şi s-a impus prin exemplare titluri, precum: Podul, Ploaia, Pământ spaniol, Sena a întâlnit Parisul.
● Luis Buñuel a început prin a şoca (Vârsta de aur, Câinele andaluz), oferind apoi sarcastice studii de moravuri (Jurnalul unei cameriste, Tristana, Farmecul discret al burgheziei, Acest obscur obiect al dorinţei). A fost fascinat de lumea visului, analizând emoţii şi aspiraţii nemărturisite ale personajelor. Crezul său: „Cinematograful a fost inventat pentru a exprima viaţa subconştientului ale cărui rădăcini se leagă de inima poeziei”. Alte titluri de referinţă: Simion al deşertului, Nazarin, Los olvidados, Calea Lactee.
● Marcel Carné este exponentul principal al „realismului poetic francez”. Teme predilecte: aspiraţia sufletelor pierdute către puritate şi fericire, evadarea, „mâna destinului”. Rafinate transpuneri plastice ale unor teme tragice: Suflete în ceaţă, Copiii paradisului.
● Jean Vigo aduce o dimensiune nouă în evoluţia genului documentar, prin A Propos de Nisa. Alte titluri: Atalanta, Nota zero la purtare.
● Grigori Alexandrov a impus genul comediei muzicale în URSS, cu Toată lumea râde, cântă şi dansează.
● Robert Bresson a fost un „solitar”, ignorând modelele cinematografice şi ocupându-se doar de mişcările lăuntrice ale personajelor. O scenografie austeră şi un mod de filmare foarte simplu (Procesul Ioanei d’Arc, Jurnalul unui preot de ţară, Pickpocket, Mouchette, Un condanat la moarte a evadat, Sfioasa) sunt mijloacele prin care Bresson transmite spectatorilor meditaţia sa asupra oamenilor.
● Walt Disney a reputat un succes răsunător cu filmele sale de animaţie (Albă ca zăpada, Pinocchio, Bambi, Cenuşăreasa, Doamna şi vagabondul, 101 dalmaţieni etc.) datorită excepţionalului său simţ feeric.
● Mihail Kalatozov abordează războiul, pentru prima oară în URSS (cu Zboară cocorii), din perspectiva incidenţei lui cu destinul oamenilor şi a unui lirism fascinant.
● Vittorio de Sica, un strălucit exponent al neorealismului italian, este autorul unei „tetralogii de aur”: Hoţii de biciclete, Sciuscia, Miracol la Milano, Umberto D.
● Orson Welles a realizat impresioante variaţiuni pe tema puterii şi a manipulării semenilor: Cetăţeanul Kane, Doamna din Shanghai, Stigmatul răului, Orgoliul Ambersonilor.
● Luchino Visconti evoluează de la neorealism (Obsesie, Pământul se cutremură, Bellissima) spre un cinematograf rafinat, cu o somptuozitate a imaginii devenită brand (Rocco şi fraţii săi, Ghepardul, Moarte la Veneţia).
● Laurence Olivier, cunoscut mai ales ca actor, desfăşoară şi o carieră cinematografică (Henric al V-lea, Hamlet, Richard al III-lea) marcată de nobleţea gestului de cultură.
● Roberto Rossellini îşi lasă amprenta asupra neorealismului italian (Roma, oraş deschis; Paisa. Germania, anul zero). Opera sa, cu puternice accente sociale, a devenit un model pentru cinematograful politic italian.
● Michelangelo Antonioni se revendică din neorealism (Cronica unei iubiri, Strigătul), pentru ca ulterior să analizeze minuţios (într-o manieră proprie, ce presupune dedramatizare, ritm lent, personaje cu psihologie tulbure) alienarea omului în societatea de consum şi nevrozele lumii moderne (Aventura, Noaptea, Eclipsa, Deşertul roşu). În Anglia , SUA şi din nou în Italia realizează filme ce trădează o anume înclinaţie pentru naraţiunea în cheie poliţistă: Blow up, Zabriskie Point, Profesiune: reporter, Identificarea unei femei.
● Billy Wilder avea creierul „plin de lame de ras” – spune actorul William Holden. Filmele sale disecă obsesiile americane (bani, respectabilitate, sex, morală, confort), transformându-l în cel mai cinic cineast hollywoodian. Mecanismul succesului îl divulgă regizorul însuşi: „Se ia un clişeu foarte răspândit şi se arată reversul medaliei”. Filme de referinţă: Bulevardul amurgului, Unora le place jazzul, Mitul Fedorei.
● Jacques Tati atinge universalitatea prin personajul Hulot (Vacanţele domnului Hulot, Unchiul meu): „masiv, dar suplu, cu pantalonii veşnic prea scurţi, lăsând să i se vadă şosetele vărgate, un invariabil trenci tras pe el la întâmplare, pe cap o pălărie „găină” şi mereu o lulea între dinţi”. Hulot este invariabil stângaci în faţa gadgeturilor, la modă azi, şi a progresului tehnic ce ucide spontaneitatea şi personalitatea omului. Alte filme: Zi de sărbătoare, Playtime, Trafic.
● Akira Kurosawa deschide cinematografului japonez porţile Europei cu Rashomon – oglindire medievală (ca şi Cei şapte samurai, Kagemusha) a problemelor Japoniei contemporane (A trăi, Dodeskaden). Tragediile shakespeariene adaptate pentru ecran de Kurosawa (Tronul însângerat, Ran) sau adaptările după clasici ruşi (Idiotul, Azilul de noapte) par că vin din străfundurile istoriei nipone.
● Juan Antonio Bardem este autorul a două filme de referinţă pentru cinematografia spaniolă: Moartea unui ciclist şi Strada mare – două impresionante studii de moravuri şi caractere.
● Alain Resnais este un insolit explorator al trecutului (care dă sens prezentului) cu mijloacele filmului, în Hiroshima, dragostea mea şi Anul trecut la Marienbad.
● Joseph Losey este autorul unor filme psihologice de mare subtilitate (Servitorul, Accidentul, Pentru ţară şi rege, Mesagerul), ce evidenţiază „corupţia spirituală, tentaţia omului de a-şi distruge aproapele, conflictul individual cu o societate ostilă, tema inocenţei şi tema trădării”.
● Victor Iliu a fost o „înaltă instanţă intelectuală a cineaştilor”. Moara cu noroc jalonează începuturile afirmării şcolii naţionale de film din România.
● Ingmar Bergman a creat personaje adesea surprinse în momente de criză (O vară cu Monika; Prin oglindă; Tăcerea; Lumină de iarnă; Fragii sălbatici; A şaptea pecete; Persona; Sonată de toamnă; Fanny şi Alexander), care se află într-o luptă continuă cu ipocrizia şi rostesc adevăruri incomode.
● Vincente Minnelli a fost un estet rafinat, un subtil colorist, creator a numeroase musicaluri (Un american la Paris).
● Federico Fellini începe ca realist şi neorealist, pentru a coti apoi înspre fantastic, mereu păstrându-şi o mască grotescă. În ciuda recursului la caricatură, filmele sale (I viteloni; 8 ½; Amarcord; Julieta şi spiritele; Nopţile Cabiriei; La strada; La dolce vita; Reptiţia de orchestră) sunt adevărate meditaţii asupra condiţiei umane.
● Andrzej Wajda pendulează între „melancolia sufletului” şi „dârzenia voinţei”, demonstrându-şi vocaţia pentru „cinematograful problematic” (Totul de vânzare; Generaţie; Cenuşă şi diamant; Omul de marmură; Omul de fier; Pădurea de mesteceni; Domnişoarele din Wilko).
● Satyajit Ray a realizat filmul care a împărţit în două istoria cinematografiei indiene: Pather Panchali – o producţie realist-poetică şi social-politică fără nicio legătură cu melodrama comercială de până la el.
● Stanley Kubrick creează eroi ce intră în conflict cu propriul destin şi, prin filme ca Spartacus, Odiseea spaţială 2001, Portocala mecanică sau Barry Lyndon impune respectul pentru om ca fiinţă gânditoare.
● Grigori Ciuhrai a determinat o schimbare radicală în mersul cinematografului sovietic, prin Al 41-lea, Balada soldatului şi Cer senin. Are meritul de a fi scos genurile consacrate (filmul despre revoluţie, filmul de război) din tiparul exclusiv eroic.
● Louis Malle, unul din copii teribili ai cinematografului francez, a debutat cu Ascensor pentru eşafod şi a continuat cu o serie de filme contestatare, ce aspiră mai rar la statutul de „pelicule de referinţă”.
● Ion Popescu-Gopo este autorul celei dintâi pelicule româneşti distinse cu un „Palme d’or” la Cannes: Scurtă istorie. Seria filmuleţelor de animaţie cu „omuleţul gânditor” continuă cu 7 arte; Homo sapiens; Alo, alo.
● Francesco Rosi a dinamizat mişcarea de stânga italiană prin filme ca: Sfidarea, Salvatore Giuliano, Cu mâinile pe oraş, Cazul Mattei, Cadavre de lux, Eboli.
● Liviu Ciulei desfăşoară o activitate cinematografică densă, deşi de numai şapte ani (Erupţia, Valurile Dunării, Pădurea spânzuraţilor).
● Francois Truffaut este cel dintâi răspunzător de apariţia „noului val francez” prin publicarea comentariilor sale critice la adresa „pietrificării cinematografiei franceze din anii 50”. Debutul său (Cele 400 de lovituri) marchează primele semne de redresare. Creaţiile ulterioare sunt traversate de numeroase intonaţii autobiografice: Jules şi Jim, Domiciliul conjugal, Noapte americană.
● Jean Luc Godard impune, prin Cu sufletul la gură, personajul tânărului rebel ce vorbeşte în argou şi se comportă anarhic. De remarcat obsedantul său recurs la tehnica citării (prin trimiteri la unele filme cunoscute şi împrumutarea unor prim-planuri din operele de referinţă).
● Miklos Jáncso rămâne prin filmele sale din deceniul şapte (Sărmanii flăcăi, Roşii şi albii, Agnus Dei, Aşa am venit, Rapsodie maghiară), în care s-a străduit să „exprime cu disperare necesitatea speranţei”.
● Claude Lelouch descoperise, cu Un bărbat şi o femeie, un nou drum spre public în contextul unui peisaj cinematografic dominat de duritate, violenţă, erotism.
● John Cassavetes se impune cu o improvizaţie (realizată împreună cu un grup de tineri) numită Umbre. Rezultatul: o mostră de rară spontaneitate atinsă în cinematograf. Filmele sale sunt adevărate „mărturii asupra lumii moderne americane”.
● Pier Paolo Pasolini, autor cu o complexă formaţie intelectuală, a fost unul din reformatorii cinematografului italian. Se remarcă prin „preferinţa pentru detaliul naturalist, şocant, pentru peisajul degradării morale”. Filme de referinţă: Accatone, Evanghelia după Matei, Mama Roma, Oedip rege, Medeea, Decameronul, Poveşti din Canterbury, Floarea celor 1001 de nopţi, Salo.
● Elio Petri se remarcă prin demersurile sale social-politice, prin nervul pamfletar şi ironic din Învăţătorul din Vigevano, Anchetă asupra unui cetăţean mai presus de orice bănuială, Clasa muncitoare merge în paradis.
● Alexandr Petrovic depăşeşte tematica războiului - filmul iugoslav de război fiind un filon reprezentativ al cinematografiei din ţara sa - cu Am întâlnit şi ţigani fericiţi (ce „refuză pitorescul în favoarea unei viziuni realiste şi a unei meditaţii lucide despre cotidianul existenţei”) şi Maestrul şi Margareta („o lectură aprofundată şi subtilă a romanului lui Bulgakov).
● Andrei Tarkovski este autorul unei „filmografii de unicate”: Copilăria lui Ivan (debut înnobilat de „profunzimea mesajului antirăzboinic” şi „desăvârşirea plastică a expresiei cinematografice”), Andrei Rubliov (descrie drumul unui „creator-simbol” pe care „îl durea Rusia” şi care „îşi impunea canonul tăcerii, al necomunicării cu o lume a violenţei, a ruşinii”), Solaris („ascunde, sub aparenţele S.F.-ului, o meditaţie încărcată de sensuri filosofice privind destinul umanităţii”), Oglinda (al cărui personaj principal devine „alter-ego-ul numit conştiinţă”), Călăuza, Nostalghia, Sacrificiul. În fiecare din aceste filme pulsează „inima şi gândul unui creator de geniu”.
● Glauber Rocha este „promotorul unuia din cele mai interesante fenomene cinematografice latino-americane: Cinema Novo (adept al „esteticii foamei” şi „esteticii violenţei”). Film de referinţă: Antonio das mortes.
● John Schlesinger demitizează visurile de securitate şi de fericire (Un fel de dragoste, Darling, Departe de lumea dezlănţuită), himera celebrităţii (Ziua lăcustei). Alte filme: Billy mincinosul, Cowboy-ul de la miezul nopţii, Yankeii, Maratonistul.
● Lindsay Anderson, conştiinţă lucidă şi incomodă, a fost iniţiatorul curentului realist postbelic „Free Cinema”, mai întâi ca teoretician şi critic (a publicat în revista înfiinţată chiar de el: Sequens), apoi ca animator şi creator: Viaţa sportivă, Dacă…, Oh! Norocosule, Britannia Hospital.
● Osmane Sembène filmează întâmplări din „viaţa celor umiliţi şi obidiţi” (din Senegalul său natal), povestite simplu, în secvenţe scurte şi planuri lungi: Mandatul, Negresa din Senegal.
● Ettore Scola, satiric incurabil (Terasa, Balul, Macaroane), consideră că „dimensiunea bucuriei şi a satirei face parte din natura umană”. La el „râsul face parte din ideologie”.
● Jiri Menzel fructifică - în mod creator, cu fină ironie - experienţa „noului val” ceh: Trenuri strict supravegheate, Vară capricioasă, Amintiri şi interzisul (până în 1990) Ciocârlii pe sârmă.
● Andrei Mihalkov-Koncealovski este preocupat să redea pe ecran „sufletul rus”, al „unor oameni tandri şi cruzi, timizi şi violenţi, delicaţi şi pasionali”: Un cuib de nobili, Unchiul Vania, Siberiada.
● Humberto Solas (Manuela, Lucia, Învăţătorul) este unul din cineaştii de seamă ai Cubei.
● Woody Allen creează un „tip comic insolit”, un fel de „clovn al zilelor noastre”. Filmele sale sofisticate sunt suprasaturate de aluzii şi aluzii vizibile la comediile lui Buster Keaton, Harold Loyd sau Chaplin, dar şi la dramele lui Ingmar Bergman pe care îl admiră pentru „nuanţata investigare a universului feminin şi pentru extraordinara fineţe a observaţiilor”. Dragoste şi moarte, Adormitul, Amintiri de la Stardust, Annie Hall, Manhattan, Zelig, Interioare, Trandafirul roşu din Cairo analizează procese psihologice complicate, discută condiţia femeii şi ideea de comunicare.
● Krzystof Zanussi compune personaje personaje ce provin din rândul intelectualilor, definite printr-o „anxietate existenţială” datorată obsesiei morţii, interogaţiei asupra sensului vieţii sau problemei cuplului: Moartea unui stareţ, Spirala, Iluminare, Camuflaj, Viaţă de familie, Structura cristalului.
● Francis Ford Coppola convinge prin seria Naşul, prin Conversaţia şi Apocalipsul acum.
● Eduard Zahariev se numără printre cineaştii care au consolidat filonul etic în cinematografia bulgară contemporană: Recensământul iepurilor de câmp, Petrecere la vilă, Vremea bărbaţilor, Aproape o poveste de dragoste, Elegie.
● Werner Herzog propune personaje solitare – „fiinţe umane ciudate rătăcite într-o sălbăticie culturală şi topografică”: Fara Morgana; Aguirre, mânia lui Dumnezeu; Fitzcarraldo; Nosferatu.
● Martin Scorsese este creatorul, pe ecran, al unei umanităţi „foarte colorate, dominate de derbedei nelipsiţi de pitoresc şi gangsteri de mică anvergură”: Şofer de taxi; Alice nu mai locuieşte aici; Ultimul vals; New York, New York.
● Mel Brooks se remarcă prin „comentariul său spectaculos la adresa spectacolului”: Comedie mută, Frankestein jr., Marea nelinişte.
● Alan J. Pakula, supranumit „regizorul femeilor” şi „regizorul care a impus filmul politic ca gen cinematografic”: Toţi oamenii preşedintelui; Alegerea Sofiei.
● Steven Spielberg este autorul câtorva filme care au ajuns (şi au rămas multă vreme) în fruntea box office-ului: Duel pe autostradă, Fălci, Întâlnire de gradul trei, E.T.
● Rainer Werner Fassbinder a fost, ca şi Bergman, fascinat de portretul feminin (Căsătoria Mariei Braun, Lili Marlene, Lola, Secretul Veronikăi Voss). Eroinele sale au adesea de luptat cu prejudecăţi de clasă şi rasă.
● Mircea Veroiu a fost – alături de Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos – o „prezenţă emblematică pentru generaţia deceniului 8”. Presa mondială l-a numit „un Visconti român”, pentru Nunta de piatră (segmentul Fefeleaga), Duhul aurului (segmentul Vâlva băilor), Dincolo de pod, Între oglinzi paralele, Sfârşitul nopţii, Adela.
● Nikita Mihalkov este autorul unei opere diverse ca gen cinematografic, dar unitară tematic (eşecul, singurătatea, psihologia femeii) şi în planul limbajului cinematografic: Piesă neterminată pentru pianină mecanică, Rubedeniile, Sclava iubirii, Câteva zile din viaţa lui Oblomov, Cinci seri. Bun cunoscător al „meandrelor sufletului feminin”, Mihalkov se alătură unor recunoscuţi portretişti de femei: Bergman, Antonioni, Mizoguchi.
Almanahul Enciclopedic „Contemporanul” 1986
Editat de revista "Contemporanul", redactor-şef D. R. Popescu, 128 pag.
[Marian Rădulescu]
