Cornel Cristian & Bujor T. Rîpeanu – Dicţionar cinematografic
Editura Meridiane, Bucureşti, 1974, 508 pag.
Tiraj: 13.000 + 20 + 140 ex. legate
Volumul, prefaţat de textierul Eugen Rotaru şi ilustrat cu caricaturi semnate Horaţiu Mălăele, conţine mărturii şi confesiuni pe un ton adesea zeflemitor: „În timp ce mă năşteam”, îşi începe actorul depănarea amintirilor, „regizorul Mircea Mureşan căuta un interpret pentru rolul lui George Bulbuc. Perseverent om. Şi-a găsit interpretul potrivit peste un sfert de veac.” Iar doctorul, aflăm, l-a întâmpinat cu aceste vorbe: „Mare actor, are 60 de centimetri lungime şi 4,800 kg.” Mama, care „se umflase în burtă (că pene n-avea)” îi spuse doctorului: „Să-l vedeţi în Drumeţ în calea lupilor interpretând rolul lui Iorga.” În acel film, Valentin Teodosiu era – la figurat – un „drumeţ în calea lupilor”. Colegul său de scenă şi de platou, Dragoş Pâslaru (care îl juca acolo pe Horia Sima) avea să devină însă, la propriu, un drumeţ în calea lupilor, după retragerea sa ca pustnic într-o chilie din vârful munţilor. Şi el este evocat într-o ipostază comică: „Dragoş Pâslaru îl juca pe Rică Venturiano. Vine scena lui. El intră în scenă. Întuneric beznă. În capul lui, aşişderea. Uită prima replică: «Angel radios» şi o ia spre sufleor, o întreabă printre dinţi: «Cum e? Cum e?». Aia, filologă, uluită de improvizaţia lui şi nedându-şi seama că nu ştie replica, zice: «Miştoooo! Bravo!»”.
Pe lângă amintiri din copilărie, armată şi studenţie, hâtrul povestitor nu omite snoavele din culise. Actori, regizori, dramaturgi, directori de teatru sunt zugrăviţi în ipostaze care de care mai amuzante, chiar dacă nu întotdeauna onorante. Printre cei vizaţi se numără, evident, colegii din Institut, cei de la Teatrul Nottara (unde a jucat timp de 25 de ani) şi cei întâlniţi pe platourile de filmare: Adrian Pintea, George Constantin, Silvia Dumitrescu-Timică, Horaţiu Mălăele, Dana Dogaru, Gheorghe Dinică, Valentin Uritescu, George Alexandru, Dragoş Pâslaru etc. Povestiri „cu şi despre actori” memorabile sunt: masca mortuară pentru Iorga realizată de Florica Vaeni („Eu aveam 35 de ani, Iorga – 69 de ani, zece luni şi optsprezece zile”), turneul la Sankt Petersburg (unde, mărturiseşte actorul, „Artistul a fost, este şi va fi respectat în veci pururi”) cu spectacolul de patru ore, Karamazovii, sau şotiile de la filmări cu Gheorghe Dinică (la Patul conjugal, în regia lui Mircea Daneliuc). Mai la urmă este povestită o scenă reprezentativă pentru răbufnirile colerice ale actorului: „Jucam ping-pong cu Dan Micu în sala de repetiţie de la Nottara, împotriva lui Mălăele şi Dabija. Când a greşit i-am spus: «Domnule Dan Micu, este inadmisibil, vă rog să nu mai greşiţi.» Dan, exasperat de milioanele de domnul în sus, domnul în jos, zice: «Bă, băiatule. Ne cunoaştem de şase ani. Nu mă mai domni atâta.» Zis şi făcut. La următoarea minge pe care o greşeşte îi spun: «Ce morţii mă-tii faci, mă? Eşti cretin?» A rămas blocat.”
În tele-play-ul Adio, Europa! (produs de TVR, în regia lui Tudor Mărăscu), Valentin Teodosiu apare, în rolul unui securist criminal, pe genericul fiecărui episod. Un ziarist încearcă să facă lumină într-un caz neelucidat. Securistul jucat de Teodosiu înjură printre dinţi tenacitatea şi diplomaţia jurnalistului şi-i spune, răspicat, adresându-se nu doar lui, ci – cu subînţeles – fiecărui telespectator în parte: „Şi ţine minte, cu noi veţi intra în Europa!”. Quod erat demonstrandum.
Valentin Teodosiu – Un clovn pentru eternitate
Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2006
Cuvânt înainte de Eugen Rotaru
Caricaturi de Horaţiu Mălăele
Corneliu Medvedov – Ovidiu Gologan
Bucureşti, colecţia „Centenarul cinematografului românesc”, 1998, 88 pag.
După o incursiune în biografia actorului, câteva mărturii contemporane schiţează portretul acestui artist fabulos. Liviu Ciulei îl aşază alături de mari interpreţi ai scenei româneşti: Nottara, Iancu Petrescu, Brezeanu, Bălţăţeanu: „Tot ceea ce a creat în artă Toma Caragiu era istorie, făcea parte din momentul de maximă maturitate a istoriei teatrului românesc, marca momente de vârf ale acestei maturităţi”. Manole Marcus povesteşte despre ultima scenă pe care o avea de filmat la Actorul şi sălbaticii: Toma era neliniştit, scena nu a ieşit nici după a treia dublă. Cu ochii înspăimântaţi, „cu un fior lăuntric, cu o voce parcă nu era a lui, a rostit încet, sfios: Iartă-mă…Nu ştiu să mor…”. Criticul de cinema D.I. Suchianu aminteşte de tonul, de inflexiunile morale ale vocii, ale mişcărilor din privirile şoferului de taxi sfătos jucat de Toma Caragiu în Singurătatea florilor. Actriţa Rodica Tapalagă povesteşte că, pe când citea Jurnalul lui Lev Tolstoi, l-a întrebat pe Toma: „Ce ţi se pare că revine cel mai des, mai obsesiv în însemnările bătrânului?”. Cu un zâmbet încurcat, acesta i-a răspuns: „Parcă groaza de a face «marele salt», imensa curiozitate şi parcă dorinţa de a-l face şi mai ales gustul amar pe care-l poartă geniul, pentru care nedreptatea de a fi muritor (nedreptate pe care în fond o simţim cu toţii) este infinit mai mare, mai aspru resimţită, dată fiind investitura de valoare omenească, atât de conştient purtată. Nu-i aşa?”. Iar apoi, replica tunătoare şi îndurerată: Ah! Da, da, da – draga mea! E o imensă porcărie!!
La sfârşitul volumului se află o listă cu creaţiile interpretative ale lui Toma Caragiu – pe scenă, la teatrul radiofonic, pe marele şi pe micul ecran. Dintre ele nu puteau să lipsească: Mackie Sis din Opera de trei parale (1964, regia: Liviu Ciulei), Pampon din D’ale carnavalului (1966, regia: Lucian Pintilie), Tipătescu din O scrisoare pierdută (1972, regia: Liviu Ciulei), Anton Antonovici din Revizorul (1972, regia: Lucian Pintilie), Doolittle din Pygmalion (1974, regia: Moni Ghelerter), Satin din Azilul de noapte (1975, regia: Liviu Ciulei), James Tyrone din Lungul drum al zilei către noapte (1976, regia: Liviu Ciulei), rolurile din filme: seria Haiducilor, seria B.D. –urilor, Bariera, Explozia, Ciprian Porumbescu, Tatăl risipitor, Actorul şi sălbaticii, Singurătatea florilor, Operaţiunea „Monstrul”, Premiera, Serenada pentru etajul XII, Gloria nu cântă sau cupletele de la televiziune în regia lui Alexandru Bocăneţ.
Cu puţin înainte de tragicul său sfârşit, Toma Caragiu avea să mărturisească: „M-am străduit să fiu un actor total. Nu ştiu dacă am reuşit, dar asta a fost obsesia mea nr. 1. Eu cred că actorul trebuie să joace astă-seară Lear şi a doua seară să fie clovn la circ. Fără încurajarea fenomenului intelectual şi cultural din tine, fără o modestie sinceră şi autentică, toate supapele de evoluţie se închid. Numai gândul că încă n-ai ajuns acolo unde poate ajunge un om care se perfecţionează te păstrează în stare de modestie.”
Moartea prematură a acestui „uriaş al scenei române”, dispariţia sa fulgerătoare în timpul cutremurului din 4 martie 1977, este – scrie Valentin Silvestru – inacceptabilă. Nenumăraţii săi spectatori care-l urmăreau pe scenă, pe ecrane sau la radio îl consideră „plecat într-un foarte lung turneu, în ţinuturi necunoscute…”.
Valentin Silvestru (coord.) – Carte despre Toma Caragiu
Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, 264 pag.
Studiu introductiv de Valentin Silvestru
[Marian Rădulescu]
Élie Faure a îmbinat pregătirea clinică cu metafora translucidă a artelor rezultând de aici o evaluare complexă a unui fenomen deseori reinterpretat subiectivist. Cinematograful, experienţă nouă şi copleşitoare pentru oricare trăitor al acelor vremuri, a avut un impact frontal asupra acestui re-scriitor de imagini, numindu-l în eseurile sale artă “cineplastică”.
Funcţia cinematografului (Ed. Meridiane, 1971) este o culegere de eseuri apărută post-mortem, adunând ca într-un conclav al idelor persistente, nedegradate de timp, articolele sale apărute în perioada interbelică înglobate în diverse cărţi de estetică. Capitolele acestei cărţi: “Preştiinţa lui Tintoretto”, “Despre cineplastică”, “Charlot” – fac parte din volumul "Pomul paradisului" (1922), “Dansul şi cinematograful” – aparţine tomului Spiritul formelor (1927), “Introducere în mistica cinematografului” – inclus iniţial în “Umbre puternice” (1934), iar “Vocaţia cinematografului” este un studiu scris special pentru un Caiet al Institutului Naţional de Cooperaţie intelectuală din Paris (1937), toate aceste delimitări teoretice denunţă o înţelegere previzionară a evoluţiei viitoare a cinematografului.
Cine citeşte aceste eseuri expuse cronologic va descoperi o stratificare a ideilor lui Faure, în sensul exfolierii unor concepte ce s-au dovedit invalide în prima lor fază. Faure, ca medic, revine asupra diagnosticului iniţial şi-şi amendează propriile devieri. “Pictura îşi poate face bagajele cel puţin în calitate de artă imperială” este o dezavuare a descendenţei cinematografiei din pictură, dezvoltată ulterior ca “o artă nouă, încă anorganică, şi care nu-şi va găsi ritmul propriu decât când societatea şi-l va găsi pe al ei. De ce s-o definesc? Ea este embrionară. O artă nouă îşi creează organele. Noi nu putem decât s-o ajutăm să le degaje din haos”. Faure este ca o moară de metamorfozat grâul, ce porneşte de la bob, macină ce macină, decorporalizează, divizează, defineşte, separă făina de tărâţe, inadvertenţele comise fiind evacuate, admiţând greşelile anterioare. Faure este şi primul spectator care înţelege limbajul lui Charlot, un cabaret psihologic în care dansul, mima, pantomima nu sunt doar gesturi efemere, ci un fascicol ce luminează ochii noştri şi, îndăratul lor, inima: “Limbajul lui Charlot nu mai este de convenţie, cuvântul este suprimat, şi simbolul, şi însuşi sunetul. El dansează cu picioarele lui. Fiecare dintre aceste două picioare, atât de dureroase şi atât de burleşti, reprezintă pentru noi unul dintre cei doi poli ai spiritului. Unul se numeşte cunoaşterea, celălalt dorinţa. Şi ţopăind de pe unul pe celălalt, el caută acel centru de greutate al sufletului pe care nu-l găsim niciodată decât pentru a-l pierde numaidecât”.
Eseul ultim, despre “Vocaţia cinematografului” este stratul coagulat al reflecţiilor mature, extrase din vacarmul teoriilor bizare. Faure se eliberează din dimensiunea de victimă confuză a unei noi arte, încă nedecriptată, preconizând devenirea cinematografului într-un limbaj universal “ceea ce cuvântul nu este şi poate nu va fi niciodată”.
Vi-l amintiţi pe Belmondo, în gordard-ianul Pierrot, le fou, citind nonşalant din "Istoria artelor" lui Faure, fugind în zig-zag printre nuanţe estetice şi mărşăluiri cabotine?! Citiţi-l pe Élie Faure şi vă veţi simţi ca-ntr-un film cult.
Élie Faure- Funcţia cinematografului
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971, 160 pag.
Introducere de Yves Lévy
Prefaţă la ediţia în lb. română de Napoleon Toma Iancu
Traducere din lb. franceză de Ion Caraion